Este vremea comparaţiilor absurde. Ion Iliescu spunea acum ceva vreme că legea lustraţiei este un stalinism întors pe dos. Ce o însemna asta? Din câte am învăţat la istorie, în stalinism erai săltat noaptea cu maşina neagră şi împuşcat dacă exprimai cea mai mică îndoială despre victoria socialismului. În stalinism, atunci când a făcut carieră tânărul Ion lliescu, erai deportat dacă aveai ceva pământ şi nu doreai să îl cedezi la CAP. Adică venea un securist şi îţi spunea că ai două ore să înghesui ce vrei într-o valiză şi te trezeai a doua zi cu toată familia în Bărăgan, unde aveai trasată o parcelă cu o aţă, loc de construit bordei. Cam aşa era în stalinism.

Ce este lustraţia? Un instrument prin care tinerele democraţii din estul Europei încearcă să se pună la adăpost (cu succes echivoc, dar asta e altă discuţie) de influenţa malefică a fostelor reţele de nomenclaturişti moştenite de la sistemul comunist. Ideea este că, dacă a falimentat comunismul şi ne-a lăsat vai de capul nostru, nu ar fi tocmai indicat să ne lăsăm conduşi de aceiaşi indivizi care doreau să ne dirijeze în construirea societăţii comuniste. Ideea lustraţiei nu era pe agenda iniţială a revoluţiilor anticomuniste. Exista atunci speranţa, care s-a dovedit o utopie, că vor avea bunul-simţ să stea de o parte. Nu au stat. Şi-au folosit resursele ca să rămână în continuare la putere. Iar Ion Iliescu este exemplul cel mai bun.

Dar ce li se întâmplă sărmanilor foşti nomenclaturişti în caz că sunt lustraţi? Sunt ridicaţi noaptea de acasă? Sunt trimişi la muncă forţată ca să construiască autostrăzi capitaliste? Sunt judecaţi în procese publice şi declaraţi duşmani ai poporului capitalist? Aşa ceva ar fi fost, într-adevăr, stalinism pe dos. Dar lustraţia le propune să stea pe bară câţiva ani. Pot să facă afaceri liniştiţi, pot să îşi scrie memoriile, pot chiar să fie şefi de partide. Doar că nu ar a