Pornirea pentru această muncă cu necunoscutul mi-a insuflat-o predecesorii de o mare probitate profesională, intre care colonelul Dumitru Ceacanica, dar şi alţii, precum Dumitru Mănuşi, Bebe Horăscu şi alţii, cărora le port o neţărmurită recunoştinţă.
Pornirea pentru această muncă cu necunoscutul mi-a insuflat-o predecesorii de o mare probitate profesională, intre care colonelul Dumitru Ceacanica, dar şi alţii, precum Dumitru Mănuşi, Bebe Horăscu şi alţii, cărora le port o neţărmurită recunoştinţă.
Am făcut această introducere pentru că in cazul pe care o să-l descriu in continuare o să vedeţi ce şansă joacă uneori un rol decisiv.
Deci, la sfărşitul lunii ianuarie 1978, intr-o zi de sămbătă (ca un făcut, toate marile evenimente judiciare din cei 36 de ani de activitate s-au intămplat, ca o fatalitate, de regulă sămbăta sau duminica), tocmai studiam un dosar cu autori necunoscuţi privind un omor, impreună cu colegul meu de serviciu de atunci, căpitanul Ştefan Jora, un foarte bun amic, cănd secretara direcţiei, Doina Păunescu, ne invită in sala de şedinţe.
Mai erau zece minute pănă la finele programului de lucru şi fiecare dintre noi ne făceam planuri cum să ne petrecem sfărşitul de săptămănă. Doina ţinea in mănă un maldăr de ordine de serviciu şi plicuri cu bani pentru avansul de cheltuieli, ce urmau a fi decontate după efectuarea unor misiuni in provincie. Ştefan Jora se scarpină in cap şi-mi şopteşte: "Teteule, am imbulinat-o, cred că s-a intămplat ceva nasol in ţară". Aşa că adio planuri, odihnă, familie, distracţii etc.
O crimă odioasă
Trebuie să spun că noi, ofiţerii din direcţia judiciară a Inspectoratului General al Miliţiei, şi mai ales cei de la Serviciul omoruri, din care făceam parte, eram intr-un permanent "război", deşi era timp de pace, iar plecarea in orice misiune dura căteva minute.
@N
