De la Istoria ieroglifica incoace n-am mai citit ceva mai imposibil ca trilogia Orbitor a lui Mircea Cartarescu. Imposibil in sensul de mult, greu, complex, complicat, de necitit o singura data, provocator, problematizant, special, pentru un anumit gust, dincolo de pozitia de necontestat pe care o ocupa in istoria literara. Despre receptarea Istoriei ieroglifice se zicea ca a fost ratata pentru ca isi depasea momentul, Dimitrie Cantemir insusi fiind considerat mult peste timpul sau.
Proiectul lui Cartarescu a fost de la bun inceput declarat ca personal, un fel de test in care scriitorul a vrut sa-si dea o masura, sa vada pina unde si cit poate merge, un fel de megalomanie a scrisului, in ghilimele fie spus. Nu vad nimic rau in asta, atita timp cit nu ne-a propus si nu si-a propus „cartea cartilor“. Mi se pare ca se intrec cu mult limitele literarului in toata discutia din jurul romanului, chiar daca se considera a fi evenimentul anului.
Plec de la premiza ca oricine e liber sa-si construiasca un proiect si sa-l duca la capat asa cum crede, simte, isi doreste, poate. Problema receptarii e din start discutabila, ma refer la cea imediata, chiar daca e competenta, pur si simplu pentru ca nu se poate sa nu fie contaminata atit de context, cit si de biografia autorului.
Ne intoarcem fara sa vrem la un anumit tip de prejudecata, cea literara, pe care atit de bine a cartografiat-o Ioana Parvulescu in cartea ei. Prejudecata la receptare are si ea capcanele ei. Nu cred ca se poate da imediat un verdict despre o carte. Cu atit mai dificil mi se pare sa presupui ca e un proiect ratat doar pentru ca scriitorul surprinde, ca inca indrazneste sa-si incerce condeiul, chiar riscind sa intre pe un teren care, structural, credem noi, nu i se potriveste. Nici nu m-as mira ca peste doua generatii tocmai ceea ce ii este amendat acum (asa-zisa „cadere in is