La începutul lunii septembrie, Sibiul a găzduit a treia Adunare Ecumenică Europeană. Precedentele reuniuni s-au consumat în Elveţia (majoritar protestantă), respectiv în Austria (majoritar catolică). Din motive interconfesionale, prezenta ediţie a fost organizată într-o ţară majoritar ortodoxă. Ajutată de alegerea oraşului transilvănean drept "capitală culturală europeană", România s-a calificat firesc pentru această poziţie. Opţiunea va fi fost cu atît mai mult încurajată cu cît BOR - gazdă a primei vizite pontificale din spaţiul răsăritean postcomunist - se bucură de un prestigiu extern încă valabil. Cu toate aceste avantaje comparative, evenimentul nu s-a bucurat de o mediatizare internă pe măsură.
După prostul obicei local, presa noastră, vampirizată de obsesia "audienţei", a semnalat lucrurile din fugă şi a revenit grabnic la porţia zilnică de politică distorsionată şi "scandaluri" de mahala. În pofida omniprezentului diletantism, nu mă aşteptam ca o asemenea reuniune, care ne aduce pe tavă elitele bisericeşti de pe întregul continent, să fie tratată ca fapt divers. Am trecut de la excesul anilor â90, cînd subiectele religioase dominau inflaţionar, la excesul anilor 2000, cînd religia nu mai face rating şi este, prin urmare, eliminată din sumar. În fond, nu faptul religios a fost evacuat. Grila de lectură tabloidă e cea care, triumfînd sub tot mai cinice pretexte comerciale, a exilat informaţia de ordin spiritual la graniţele sale patologice.
Din păcate pentru breaslă, mana unor cazuri extreme, de tipul "Tanacu", e la fel de rară ca pe vremea cînd Moise conducea poporul ales prin deşert. Şi atunci se petrece următorul fenomen: nu avem sînge, răstigniri, exorcisme improvizate? Nu curg pe fluxuri ştiri despre dosarele ierarhilor şi alte dovezi ale binefăcătoarei supoziţii că nu mai există "sfinţenie"? Nu a mai ieşit pe piaţă nici măcar un film "
