...Ultima stire despre Ion Baiesu - pe care-l mai vazusem dupa revolutie doar pe la inceputul lui '90, la prima, furtunoasa libera adunare a scriitorilor - o am de la colegul de redactie P., inca de pe-atunci un tanar de mare viitor. Domnule, imi spune foarte amuzat si destul de intrigat acest tanar de mare viitor, mi-a dat telefon Ion Baiesu. .. Era prin iarna lui '91, cand Baiesu se pregatea sa plece in America, la fata, unde va si muri in anul urmator.
Deocamdata, in '91, mai "citea" ziarele din Bucuresti in stilul sau, indirect, cu ochii amicilor. De la unul dintre ei aflase ca intr-un ziar important aparuse o "critica", ce mai!, o injuratura la adresa unuia dintre cei mai dragi amici ai lui: in amicitie, autorul Balantei era cunoscut printr-o fidelitate exemplara. "Dom' P., i-ar fi zis el acelui inca de pe-atunci tanar de mare viitor, am auzit ca l-ai injurat pe S., prietenul meu, in ziarul dumitale. Te rog, fii bun si trimite-mi si mie un exemplar din acel ziar, ca trebuie, la randul meu, sa te injur si eu...". Sinceritatea si candoarea cu care Baiesu punea la cale fara sa clipeasca o afacere ca aceasta puteau fi derutante. De regula, loviturile pe care le implica o "reglare de conturi" se dau in lumea literara - dar parca numai acolo! - pe la spate, pe neanuntate. Din contra, autorul lui Fatu si Pisica contraria moravurile in uz cu o forma de cavalerism burlesc si donquijotesc: isi prevenea adversarii, reali sau inchipuiti, de ce-i asteapta si suferea, impreuna cu ei, ca in multe dintre schitele si nuvelele lui, ca, iata, onoarea amicului urmeaza a fi reparata printr-o amicala... injuratura. Pe care chiar el, Ion Baiesu, se simtea dator s-o puna, cu durere si compasiune pentru victima, pe hartie. Imprejurarea, marunta cum pare, il defineste cum nu se poate mai bine pe neuitatul om si, totodata, pe mult prea uitatul bun scriitor Ion Baiesu.