Mai are timpul răbdare?, volumul de publicistică al lui Liviu Papadima, apărut la editura Curtea Veche, are un mare avantaj. Viziunea sa asupra literaturii române e obiectivă (atitudine rară la un literat), în orice caz, lipsită de parti-pris-uri. E drept că autorul nu se aventurează niciodată până în actualitate, interesul său nevizând producţia literară din zilele noastre. Despre aceasta nu se pronunţă, în schimb, articolele sale despre perioadele mai vechi reuşesc să le confere câtorva scriitori de mult clasicizaţi un aer viu, să-i smulgă din insectarul studiilor literare şi să-i surprindă în dinamica întregii literaturi. Iată care sunt scopurile volumului, formulate chiar de autor: "Într-o perioadă agitată de inerente bătălii canonice, revizuiri, lupte generaţioniste sau între modele culturale concurente, întrebarea pe care mi-am pus-o adesea, al cărei ecou răzbate în rândurile acestui volum, a fost: Mai are timpul răbdare? Sau, altfel formulat: Unde ne-a fost trecutul? Unde ne e prezentul? Cum să reaşezăm literatura în timp, fără a recurge nici la foarfeci şi ghilotine, nici la pasta de lipit şi corsetul de ghips?" (p. 6)
În prima secţiune a cărţii, Texte, scriitori, lecturi, Liviu Papadima înregistrează particularităţile stilistice ale unor scriitori importanţi din literatura română, surprinzând la fiecare felul cum a fost receptat de critică. Găseşte, în însăşi structura operelor, perspective noi de a-i citi pe autorii pentru care timpul nu mai e un avantaj în apropierea faţă de cititori. Nu propune răsturnări de canon, îndreptările sale vizează mai ales nuanţa, caracteristicile subtile ale creaţiilor.
Creangă e un mare scriitor şi pentru că stăpânea "arta despărţirii": "[...] Creangă scrie splendide pagini despre copilărie şi de-ale copilăriei pentru încântarea adulţilor; aşterne pe hârtie ţărănii potrivite mai cu seamă pentru gustul pricepăt
