Cand am acceptat invitatia de onoare de a rosti discursul festiv la al 50-lea jubileu al Casei de Cultura bucurestene care poarta numele de Friedrich Schiller, am fost constient de importanta acestei misiuni. Mi-am amintit de teama resimtita de Thomas Mann atunci cand, in 1955, la aniversarea a 150 de ani de la moartea lui Schiller, fiind nevoit sa tina discursul comemorativ, si-a dat seama ca a cauta idei noi despre poetul si ganditorul Schiller inseamna a te afla, dupa spusele lui Mann, "in fata unui munte de omagieri si analize versate privitoare la viata sa", fapt care-l descuraja in a mai adauga ceva la toate cele spuse pana atunci. "Cine sunt eu?", se intreba Thomas Mann, "sa conduc discutia intru cinstirea sa?" Astazi, la o jumatate de secol dupa Thomas Mann, ma intreb si eu: cine sunt eu sa vorbesc in cadrul acestei festivitati despre omul care a rascolit si influentat spiritul european din vremea sa cum putini au facut-o, care "a dat avant unei intregi epoci", dupa cum spunea biograful sau Rüdiger Safranski, despre cel pe care marele sau contemporan si prieten Johann Wolfgang Goethe intr-o discutie cu Eckermann avea sa-l numeasca la 20 de ani de la moartea sa "mandru", "maret", "cutezator","sublim", iar dupa alti trei ani, in 1828, avea sa spuna despre Schiller ca a fost unul dintre acei "oameni adevarati", asa, "cum ar trebui sa fim cu totii?" In consecinta, pentru astazi nu mi-am propus sa fiu cronicarul care sa va indrepte privirea asupra noianului de manifestari culturale prin care aceasta casa s-a remarcat in multe privinte de-a lungul a cinci decenii, sub conducerea a cinci directori si directoare, prin care s-a impus in sfera publica, influentand-o considerabil. Misiunea care imi revine mie este sa va vorbesc despre programul spiritual de orientare al lui Schiller, anume despre acele convingeri ale sale legate de importanta sociala a complexului cu mu