Suprimarea individului In 1942, cativa ani asadar inainte de sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si de satelizarea sovietica a statelor din Estul Europei, Giovanni Papini, mizand pe instrumentele fictiunii, spunea pe nume celui mai crunt dintre adevarurile pe care, pana la sfarsitul secolului XX, istoria avea sa le confirme: natura fundamental criminala a comunismului. "Oamenii sunt niste salbateci fricosi, care trebuie stapaniti de un salbatec fara scrupule, asa cum sunt eu", ii zice Lenin lui Gog (cap. O vizita lui Lenin). Si continua: "Baga-ti in cap ca bolsevismul reprezinta un razboi triplu: al barbarilor stiintifici impotriva intelectualilor corupti, al Orientului impotriva Occidentului si al orasului impotriva satului. Si in acest razboi nu ne vom uita la alegerea armelor. Individul e ceva care trebuie suprimat. E o inventie a acelor pierde-vara de greci si a inchipuitilor de germani. Cine rezista va fi taiat ca o tumoare vatamatoare. Sangele este cel mai bun ingrasamant oferit de natura". Monstruozitatea replicii pe care Papini o atribuie lui Lenin-personaj de roman nu mai poate fi citita ca exagerare stilistica impusa de regula jocului romanesc. Milioanele de morti, zecile de milioane de vieti fie curmate brutal, fie smulse din fagasul lor firesc verifica in real imperativul imaginat - "Individul e ceva care trebuie suprimat". Pentru ca, dincolo de exterminarile programatic indreptate impotriva unor clase si categorii sociale, tot acest numar imens de morti este o suma tragica de morti individuale si niciodata contabilizarea lor, oricat de exacta si de nuantata, nu va acoperi pana la capat, fara rest, toata grozavia pe care o presupune uciderea unui om, luat in sine, cu destinul si capitalul sau de viata proprie. Chiar daca lupta - si ura - de clasa au avut tinte comune, punerea lor in act a insemnat cautarea diabolica a particularului, distrugerea i