Nu-ncape vorbă că "Jurnal din anul ciumei", de Daniel Defoe, e o carte mare a lumii; dar sfatul meu sincer şi dezinteresat e să nu încercaţi vreodată să o citiţi, dacă vă preţuiţi măcar Nu-ncape vorbă că "Jurnal din anul ciumei", de Daniel Defoe, e o carte mare a lumii; dar sfatul meu sincer şi dezinteresat e să nu încercaţi vreodată să o citiţi, dacă vă preţuiţi măcar cât de cât buna dispoziţie. Consideraţi, pur şi simplu, că am îndeplinit eu pentru dumneavoastră această treabă murdară. Fiindcă, în fond, dacă există ucigaşi plătiţi care să vă debaraseze de o persoană incomodă, nu văd de ce n-ar exista şi cititori plătiţi care să lichideze la comanda clientului lecturile neplăcute, deşi cumva obligatorii.
Am citit pentru a doua şi, sper, ultima oară cele 272 de pagini ale acestei cărţi, în ediţia apărută în 1980, la "Minerva", aparţinând de faimoasa colecţie "Biblioteca pentru toţi". Traducerea, prefaţa şi tabelul cronologic aparţin Antoanetei Ralian. "Jurnal din anul ciumei" a fost reeditat în 2004, la "Polirom".
Există destule firi romantice care, dezamăgite de secolul unde-au nimerit, regretă că n-au trăit prin Evul Mediu, când viaţa se desfăşura, pasămite, mai în conformitate cu aspiraţiile lor spre puritate. Acestor firi romantice le-aş băga pe gât neiertătoarea carte a lui Defoe, ca să se sature de Evul Mediu şi de mizeria lui. În comparaţie cu ciuma şi tifosul de atunci, bolile de acum par să miroasă a trandafiri.
Marea ciumă, care seceră în 1665 circa 100.000 de vieţi, are gusturi selecte, de vreme ce alege tocmai Londra; restul Angliei ocolindu-l cu un dezgust prost mascat. O vorbă veche spune că şi a mia oară a avut, cândva, o primă oară. Aşadar, întâiul care se trezeşte cu boala în el e un negustor, contaminarea producându-se "pe calea unui balot de mătăsuri importat din Olanda...". E sfârşitul lunii decembrie 1664.
