In mod neobisnuit, in masura in care Romania si-a clarificat statutul international, situatia ei politica interna s-a inrautatit sau continua sa nu fie mai buna. La macro ne-a iesit, la micro ne-am impotmolit. Poate ca aceasta contradictie este explicabila. Dupa eforturi comune pentru atingerea unui scop major, energiile s-au relaxat si au reaparut datele de baza ale culturii politice romanesti dintotdeauna: fragmentare, imposibilitatea solidaritatii pe termen lung, in numele unor scopuri de interes public, divortul dintre interesele paturii suprapuse si restul populatiei.
Cu ceva vreme in urma, citeam o analiza a nereusitei institutiilor si procedurilor occidentale in Bulgaria, de-a lungul ultimilor 18 ani. Concluzia era ca structura demografica, datele istorice si societale ale acestei tari fac ca intelegerile de cumetrie, mai mult decat rigorile contractului social, inertiile spatiului rural, deasupra impulsurilor liberal-urbane, neincrederea cetateanului in proiectul colectiv care depaseste cadrul familial-traditional, relatia interpersonala mult mai activa decat cea intre institutii sau intre cetatean si institutii au facut ca eforturile de occidentalizare a Bulgariei sa fi esuat in buna parte. Concluzia autorului, un german, era ca aceasta tara a intrat in UE si NATO, dar n-a sarit inca peste umbra ei balcanica.
Concluzii asemanatoare sunt valabile si in cazul Romaniei. Desi e o tara mai mare, cu traditii central-europene si occidentale, copiate sau mimate, mai bine documentate, nici Romania n-a reusit sa devina o tara euro-atlantizata. Obiceiul umilirii omului de rand de catre institutii sau prin egoismul clasei privilegiate este inca dominant. Un centralism haotic se face simtit si in organizarea administrativa, si in indiferenta din reflectarea mass-media, politica si culturala a Romaniei nonbucurestene, si in sistemul de legaturi rutie