Primul aşezat în Groapa lui Ouatu, adică în "câmpul întins şi pustiu al Cuţaridei", de la marginea cartierului Griviţa, e Grigore, paznicul: "Când îşi adusese nevasta şi lopata să-şi sape bordeiul, împrejur nu era ţipenie de om. Un an de zile păzise tinichelele gropii şi gura ei adâncă" - se spune în capitolul introductiv al romanului (prima ediţie apare în 1957; a doua, cu modificări şi adaosuri, în 1963; a treia ediţie, cu alte ajustări, intră în 1966 în "Biblioteca pentru toţi", ceea ce înseamnă o performanţă de consacrare). S-ar zice că Grigore e, dacă nu un întemeietor, atunci primul stăpân al locului, invidiat şi respectat ca atare. Dar mai mult decât atât, el e martorul extinderii mahalalei: "Pe urmă mai veniseră oameni. Mahalaua se lărgise spre marginea gropii, de-a lungul drumului Cuţaridei. Lume nevoiaşă, ceferişti de lucrau la stat, meseriaşi pe banii lor, nişte zidari, plini de copii, cu muieri frumoase şi parşive, un negustor care ridicase odăi de zid şi deschisese cârciumă la rampă, un frizer, un croitor cu atelier mecanic şi ucenic; semăna a aşezare, nu-i mai era frică iarna când cădeau viscolele" (fragment tot din capitolul introductiv). Grigore are filosofia sadoveniană a trecerii timpului, materializat în anotimpuri, dar ceea ce vede el nu e o natură somptuoasă, cu fenomene ritualice, ci o lume pestriţă, decăzută şi tristă: "Trecuseră zile după zile, unii muriseră, el văzuse nunţi şi petreceri, copiii mahalagiilor crescuseră sub ochii săi bătrâni, îşi aducea aminte de un foc ce mistuise casele, de nişte întâmplări de care mai râdea şi acum, că aşa e viaţa, ca o panoramă..." Aceasta e perspectiva din care se va constitui naraţiunea în Groapa lui Eugen Barbu: viaţa ca o panoramă, cu evenimente banale şi senzaţionale, cu oameni de toate coloraturile, bizari sau anodini, agresori sau victime, săraci sau puşi pe căpătuială. Prima figură distinctă (a doua