Festivalul "George Enescu" a ajuns la a 18-a ediţie. Poate cea mai bună. O mare şansă pentru cei iubitori de muzică. Şi cum Sala Palatului, care are 5.000 de locuri, a fost adesea arhiplină, in sala Ateneului cu 800 de locuri la fel, ce mare sărbătoare!
Festivalul "George Enescu" a ajuns la a 18-a ediţie. Poate cea mai bună. O mare şansă pentru cei iubitori de muzică. Şi cum Sala Palatului, care are 5.000 de locuri, a fost adesea arhiplină, in sala Ateneului cu 800 de locuri la fel, ce mare sărbătoare!
Mi-a plăcut concertul de deschidere prezentat cu umor şi firesc de către directorul artistic al Festivalului, Ioan Hollender, care a fost "altfel" incercănd a face cunoscute vocile romăneşti celebre in afara ţării, necunoscute in ţară. Mi-au plăcut treicăntăreţi cu voci de excepţie: Carmen Oprişan, Elena Moscu şi Nicoleta Ardelean. Mi-a plăcut a doua zi Steven Iserlis (cu violoncelul semnat Stradivarius), care a căntat dumnezeieşte Enescu - simfonia concertantă. Se simţea pasiunea violoncelistului pentru compozitorul romăn. Poate că mai romăn l-am găsit pe Enescu compozitorul pentru că e al nostru şi e atăt de greu de căntat. E vorba de performanţă şi de pasiune, de credinţă. Şi in prima şi in a doua seară, scena a fost ocupată de Orchestra din Paris şi de dirijorul Christoph Eschenbach.
PRESTANŢĂ. A doua seară, un violonist de excepţie, Pinchas Zukerman, a căntat fantastic un concert interpretat foarte rar, cel al lui Max Bruch. Vioara lui "Stradivarius" scotea sunete miraculoase. Ce păcat că e atăt de cabotin, ce păcat că-i lipseşte o anumită eleganţă. Deşi Festivalul "Enescu" are o prestanţă deosebită, deşi işi permite luxul de a fi pentru trei săptămăni vărful ardent al vieţii muzicale europene, deşi publicul romănesc este subtil, delicat, doct şi indrăgostit de muzică, ceva ii opreşte pe oaspeţi să se comporte ca nişte regi ai mu