M-a impresionat căndva un titlu de roman: "Rivalii, o poveste de dragoste".
M-a impresionat căndva un titlu de roman: "Rivalii, o poveste de dragoste". Nu sunt sigur nici in ziua de azi că traducerea corectă este "rivali" sau "inamici", poate chiar "duşmani". Povestea rămăne insă o poveste de dragoste. Nu toate rivalităţile au un sfărşit fericit, nici in artă, nici in ştiinţă.
Unele, mai mult inventate decăt reale, precum cea dintre Mozart şi Salieri, au ca final moartea unuia dintre eroi. Acuzaţiile grave nu lipsesc, Haendel a fost menţionat ca autor moral al asasinării unuia dintre fraţii Bononcini, compozitor de concerte şi opere de mare succes. Adevărul este că Bononcini a murit in sărăcie la Viena, unde se ascundea de teama unui proces de plagiat. Căt despre Salieri, nu există nici o dovadă că ar fi avut de-a face cu moartea prematură a lui Mozart.
Luptele dintre pictorii şi sculptorii de la curtea papală (dar şi de pe la alte curţi) sunt la fel de bine cunoscute ca marile duşmănii dintre companiile de operă sau balet. Matisse şi Picasso se detestau reciproc şi nu ratau nici o ocazie de a-şi manifesta antipatia. Richard Strauss l-a urăt de moarte pe libretistul său, poetul Hugo von Hofmannstahl, fără de care ne-ar fi lipsit de multe capodopere.
Balzac o privea cu ură şi dispreţ pe Anne Louis Girodet, pretendentă ca şi el la titlul de cel mai bun interpret al mitului lui Pygmalion. In Parisul impresioniştilor, comercianţii de artă Georges Petit şi P.M.J. Durand-Ruel luptau pe viaţă şi pe moarte pentru fiecare tablou. S-a afirmat că rivalităţile reprezintă un semn de vitalitate al epocii şi al domeniului in care se manifestă.
Dacă ne luăm după cele din domeniul ştiinţei, observaţia pare credibilă. Newton il acuza pe Leibnitz de plagiat (pe nedrept) atunci cănd amăndoi au descoperit independent bazele calculului integral şi dif
