Nicolae Dumitriu • De aproape 20 de ani si-a construit propria biserica, pe langa cea din suflet, la marginea satului • "Sunt ca un gard paradit... Orb am fost, surd am fost, fara drum am fost... Dar nu tagaduiesc bunatatea lui Dumnezeu, pentru ca aici mi-a dat sa gust din fericirea fiintei... Of, dragul badiei, citeste iara din Iov si ai sa pricepi cum cenusa durerii se preschimba in cuvantul lui Dumnezeu, plin de intelepciune", marturiseste Nicolae Dumitriu, omul care isi sfinteste prin purtare satul, satul Valea Lupului, dar si lumea • In miez de noapte, dinspre casa batranului ajuns la 81 de ani, se aude toaca: ridica o rugaciune pentru noua zi si aceasta noapte de noapte

Drumul catre Dumnezeu poate fi gasit si in plina civilizatie, dar pentru aceasta trebuie zidita credinta pe o temelie solida. De aproximativ 20 de ani, mos Neculai a facut acest lucru. Si-a ridicat o casuta cu doua camere, din care una este un fel de altar unde isi aduce rugaciunile catre Dumnezeu. Dupa 40 de ani in care a slujit neintrerupt la biserica din sat ca "ajutor al preotului", dupa cum spune, paraseste casa natala si isi incropeste un lacas de rugaciune la marginea satului, pe pamantul primit de la tatal sau. A lasat in urma viata, satul, durerea, pentru ca acum, de la marginea satului, de pe dealul unde isi duce zilele credintei, sa se roage pentru toti. Si sa fie liber. Povestea lui Neculai Dumitriu, botezat de catre satenii din Valea Lupului "Barbosul", este una care impresioneaza si pe localnici. "Il cunosc de 40 de ani. Este un om nemaipomenit, de o bunatate rara. Cand era la biserica si se pomenea undeva pe drum si vedea mizerie, se apuca si facea curat. Nu suduia, se purta asa de frumos cu toti... Acum, s-a retras acolo, pe deal. La 12 noaptea, aud cum bate toaca. Stiu ca atunci se roaga iar. Nu se mai gaseste asa om...", arata cu bucurie Dorina Rosu, l