Am recitit cu vreo cîteva săptămîni în urmă Zgomotul şi furia, romanul la care Faulkner ţinea cel mai mult dintre toate cărţile sale, deoarece îl considera un fel de copil nereuşit. Spre deosebire de autor, mulţi comentatori, spun fără ezitare despre acest roman că e capodopera lui Faulkner. Mie îmi sînt mai apropiate, în ordine, Ursul, Casa cu coloane şi Absalom, Absalom! Dar, dacă n-aş fi avut şansa de a citi Ursul, în original, pe la vreo 25 de ani, probabil că aş fi devenit un adversar al acestui romancier din care citisem pînă atunci cîteva traduceri căznite, "stilizate" de Eugen Barbu. N-am avut niciodată curiozitatea de a confrunta acele traduceri cu ediţiile în americana sudistă a lui Faulkner, ca să-mi dau seama de unde mi s-a tras senzaţia de untură de peşte pe care mi-am autoadministrat-o, canonindu-mă cu ele.

Din nefericire, acele traduceri chinuite însemnau Faulkner în anii '70, în România. S-au scris în acea perioadă zeci de romane strălucind prin nefiresc, pe care critica de întîmpinare le recenza cu o pioasă înţelegere, ca pe dovezi ale sincronizării noastre cu marea literatură a lumii. A scrie în maniera lui Faulkner părea atunci un merit, nu o probă de provincialism literar lipsit de orizont. E adevărat că acest uluitor autodidact a făcut şi face victime în toată lumea, încît am impresia că cine nu l-a citit pe Faulkner la timpul potrivit îl descoperă azi fără mare uimire. Celebrele lui capitole dintr-o singură frază, dialogurile înglobate în text, cu sau adesea fără semnul citării, s-au transformat în bunuri comune ale literaturii universale. O parte dintre aceste tehnici au fost continuate, cu siguranţă, pe filiera Joyce, dar sud-americanii, mai ales Márquez, n-ar fi fost ceea ce sînt fără, cum să-i spun, precedentul Faulkner. Că aşa-numita tehnică a fluxului conştienţei (nu al conştiinţei, cum scriu mulţi, cu o confuză lejeritate) e un bun