Teoria Relatiilor Internationale, acea printesa a disciplinei academice care se ocupa cu relatiile dintre state, este aparent incapabila sa explice intr-un mod satisfacator complexitatea conflictelor majore in epoca globalizarii. Cu atit mai putin pare ea apta sa elucideze rolul jucat de catre actori secundari in cadrul acestor conflicte.

Cind te gindesti cit de simple pareau lucrurile in lumea bipolara pe care am lasat-o in urma, te-apuca pur si simplu nostalgia. in acea lume trecuta, aveam de a face fie cu explicatiile oferite de abordarea numita „realism“, fie cu cele ale scolii poreclite (mai ales de adversarii ei) „idealism“. Actorii principali erau „uliul“ si „porumbelul“.

Prima punea accentul pe forta militara, resurse pentru sustinerea acesteia si echilibrul de puteri; a doua pe crearea si utilizarea institutiilor internationale menite sa evite conflictul armat sau sa medieze intre adversari odata acesta izbucnit. in cadrul primei scoli, rolul actorilor secundari era practic redus la a fi oratanii in cerdac.

Optiunea lor era fie de a-si alatura vagonul trenului uneia din cele doua mari puteri (ceea ce teoreticianul Kenneth Waltz denumea bandwagoning), fie de a sari in vagonul celeilalte mari puteri, in speranta de a evita dominarea de catre cea perceputa drept o amenintare mai mare la adresa propriei existente suverane. in prima decada a existentei sale, Romania comunista a mers pe prima cale, apoi a mizat din ce in ce mai pronuntat pe cea de-a doua, desi autonomia in cadrul Pactului de la Varsovia, mai degraba decit o adevarata independenta, era miza acestei optiuni in anii ce au urmat primei decade. O echilibristica determinata atit de geopolitica, cit si de factori ideologici. Dar una facilitata si de posibilitatea exploatarii instrumentelor oferite de partizanii scolii idealiste. Sa ne amintim de un Corneliu Manescu prezi