N-am avut niciodata, ca adolescent, visul american. N-am sperat in secret sa deschid clatitarii pe 8th Avenue si sa fac din asta averi care sa-i puna in umbra pe Carnegie si Rockefeller. N-am avut bunici, unchi, veri care sa-mi scrie de dincolo de ocean. Nici filme americane n-am vazut in copilarie pentru motivul ca erau americane, ci fiindca „se aduceau“ la Gloria, in cartier, si nu costau mai mult de doi lei intrarea. N-am fost fascinat de aselenizare, eram prea mic, intr-o curte, pe Copou, la Iasi, in vacanta, la joaca. De asta probabil nici mai tirziu n-am fost printre cei care analizau pozele cu Armstrong sub lupa ca sa dovedeasca cum ca, de fapt, totul se petrecuse la Universal in studiouri.

N-am pus mina pe volume de O’Neill si Tennessee Williams inainte sa implinesc 22 si atunci, de citit, i-am citit in romana. De fapt, pina pe la 28 de ani, cea mai lunga conversatie avuta in engleza s-a petrecut pe peronul haltei Popasul Caprioarelor, de unde pina pe plaja de la Olimp a trebuit sa indrum o cehoaica, o turista vesela in bermude din jeansi franjurati, peticiti. To the left, to the right, straight away. Temele de liceu la engleza mi le scria o colega, folosind excesiv un dictionar roman-englez si inventind termeni care, la lectura, ma faceau sa rid prosteste. Cum sa creada „aia“, profesoara, ca am scris eu asa ceva? Desi „aia“ credea de trei ori pe trimestru, cit sa ne puna notele. Sau se prefacea ca ma crede, iar eu continuam sa joc baschet in curte, sau, dupa caz, sa lucrez integrale. Cumva insa engleza se legase de mine si eu de ea, caci, atunci cind pentru prima data avusesem cu adevarat nevoie, ma ascultase. La Stockholm, Öregrund si Upsalla am fost obligat multa vreme sa ma fac inteles in engleza. Iar 12 ani mai tarziu, pe aeroport la Atlanta, in biroul reprezentantului Greyhound – un tip de culoare, parca abia ridicat de la pian, din Casabla