Adrian Mihalache este un teoretician al virtualului care nu se indreapta in directia bataii vintului, ci, dimpotriva, se opune directiilor „principale“ si unilaterale, chiar daca uneori gesturile sale par ale unui Don Quijote care crede cu tarie intr-un ideal. Daca astazi este la moda sa provoci, navigatorul profesionist in apele ciberculturii nu se inscrie in mode, ci in necesitate. Subversiv, nu calca pe locurile batatorite ale gindirii si refuza cu orice pret afirmatiile banale. E un perfectionist al cuvintului, sacrificind chiar un context intreg de dragul impingerii la limita a unui cuvint pretios, un manierist care masoara permanent fraza dupa criterii procustiene.
Scriind despre o opera sau un autor, ai de ales, probabil, intre a ramine tu insuti, in propriul stil, a adopta stilul operei sau autorului ori a face un compromis intre cele doua. Ultimele optiuni sint cele mai riscante, mai ales daca alteritatea cu care te confrunti este incitanta si cere mari eforturi de „imitare“. Si, oricum, actul mimetic nu ar fi decit un palid epigonism. Asa ca cea mai buna dintre alegerile posibile se dovedeste cea care exista deja in tine, imprimata pe masca de pe chipuri. Asta e optiunea autorului. Masca sa fie insa cea care se schimba mereu sau chipul insusi? Autorul te someaza sa meditezi la intrebare, avind in vedere ca „inaintarea mascata“ nu este sortita ascunderii gindurilor, ci exprimarii lor in mod clar.
Sa fie autorul „eseurilor frivole“ un avangardist al ideilor travestit intr-un stil clasic, un aparator al limpezimii ideilor precum Flaubert sau Caragiale, doua dintre iubirile sale scriitoricesti, si un fanatic al luptei impotriva betiei de cuvinte? Eseurile sale nu sint „frivole“ decit in sensul de autoironie si de spontaneitate uluitoare a asociatiilor intelectuale, de bezmeticire a mintii cititorului, perplexat de iuteala si parca ne
