Cand se arunca, aparent fara discer-namant, cu banul public, experienta ultimilor aproape 18 ani ne-a invatat ca in putine cazuri a fost vorba despre incompetenta celor care au dispus alocarea de fonduri pentru o afacere din care statul nu a castigat nimic sau, in cele mai multe cazuri, a pierdut mult si pe termen lung. In general, miza a reprezentat-o fie favorizarea unor amici sau sponsori ai partidului pe care il reprezentau "trezorierii", fie castigarea de capital electoral, fie o imbinare gratioasa si la limita legii intre cele doua.
Finalul acestor afaceri cu si pe bani publici depinde, insa, de cel care interpreteaza si aplica legea. O lege gandita, votata si promulgata pentru a fi interpretabila, care poate scoate astfel de afaceri din zona gri si sa le dovedeasca apartenenta la zona neagra sau, din contra, sa le imaculeze. Aceste cazuri derulate pe bani publici, aproape imposibil de inventariat, au, insa, un element comun : in nicio situatie nu a contat valoarea "aportului social" al statului in smenurile cu risc limitat, atunci cand prietenii ori situatia au impus-o.
La o prima vedere, cheltuirea nejustificata a fondurilor publice — tradusa fie prin acceptarea unor costuri duble sau triple fata de pretul pietei pentru realizarea unui proiect, prin investitii inutile ori prin lucrari proaste care impun ulterior si in termen inacceptabil de scurt reparatii tot din banul public — pare doar management defectuos, adica, neprofesionalism sau dezinteres. Daca mergi pe firul fiecarei afaceri de genul acesta, ai surpriza sa ajungi, in multe situatii, la ipoteze interesante, care duc la rand lor spre un potential trafic de influenta sau o la fel de potentiala luare de mita. Sa te pronunti in privinta acestor doua "pacate" ale functionarului public deprins cu circuitul banului stat-privat-privat cu patalama oficiala este riscant, atata vreme cat organ