Eu, în locul lui Geoană, nu l-aş fi iertat pe Iliescu pentru ce-a afirmat, după moţiune, în legătură cu actualul şef al partidului pe care l-a fondat el.

Citez din memorie: acesta, care la câteva luni după ce l-am numit ambasador la Washington, îi trimitea lui Constantinescu un fax de felicitare că a scăpat ţara de „cancerul Iliescu”! Este prima data când fostul preşedinte se referă la acest document, despre care s-a vorbit mult, fără ca însă Emil Constantinescu, posesorul său, să-l dea la „Răsboiu’„.

Este, probabil, episodul cel mai jenant din cariera sa politică, ce dezvăluie o trăsătură a personalităţii cu care nu prea are de ce să se mândrească: oportunismul. Nu are de că se mândrească, deşi i-a fost folositoare. Dacă ar fi fost mai rigid în privinţa principiilor, poate că nu ar fi ajuns preşedintele celui mai important partid din opziţie (dacă PSD-ul mai este în opoziţie). Relaţia Geoană-Iliescu a fost, de la bun început, veriga slabă a noii structuri realizate în urma Congresului din 2005. Din nefericire pentru partid şi pentru susţinătorii săi, între cei doi nu a existat, niciun moment, o comunicare reală, ambii preferând să se izoleze în mijlocul susţinătorilor lor, trimiţându-şi de acolo săgeţi otrăvite. Iliescu şi Geoană nu aparţin doar unor generaţii diferite, ci şi unor curente de gândire şi de acţiune care, în ciuda siglei, nu au nimic comun. Mai mult, cei doi se desconsideră reciproc, deşi ştiu că conjunctura actuală îi obligă să frecventeze acelaşi grup politic. N-a fost moţiunea primul punct asupra căruia opiniile lor au fost contrare. Ba, aş zice, că n-a fost, până acum, subiect important asupra căruia să aibă aceleaşi opţiuni. Lipsa de comunicare internă a îm-pins lucrurile în afară, în ograda presei. Relativul echilibru de forţe a împiedicat însă, fiecare dintre părţi, să întreprindă acţiuni decisive împotriva celeilalte. Este şi moti