Voi incerca sa scriu piesa de teatru la care ma gindesc de citava vreme. [...] Cu amintirile mele din Vila Wagner, cu oarecare teme reluate din Renée, Marthe, Odette, as putea face un lucru gingas.
20 martie 1936
Emotie, poezie si gratie. Asta e ceea ce-si dorea Mihail Sebastian in propriile piese. Probabil nu s-a luat niciodata foarte in serios ca dramaturg, nu considera dramaturgia ca fiind vocatia lui absoluta (la urma urmei, a scris Steaua fara nume din nevoia de bani, stia foarte bine ca a creat o comedie care se vinde) si avea in privinta teatrului acelasi simt al masurii, inrudit cu subaprecierea, cu care-si privea toate scrierile.
„Sint asa de neserios incit sa-mi inchipui ca gluma asta in trei acte are dreptul sa ma preocupe, cind in fiecare an treizeci de oameni scriu la Paris, la Viena si la Londra, treizeci de comedii cel putin la fel de agreabile? Nu, e timpul sa redevin serios.“, spune el intr-o notatie de jurnal din 22 septembrie 1936. Si are dreptate: la fel de agreabile s-au dovedit a fi si comediile lui Eduardo de Filippo, de pilda (cu sapte ani mai in virsta decit autorul Ultimei ore), care, insa, se joaca in tara natala a lui Mihail Sebastian mult mai des decit piesele acestuia.
De ce scrie teatru, totusi, Mihail Sebastian, dincolo de aceasta emotie, poezie si gratie? O spune intr-un text critic, Teatrul cu puntile taiate, din Rampa, numarul din 8 septembrie 1935: „Una dintre ciudateniile teatrului romanesc este de a constitui in cultura noastra un domeniu izolat. Cu ferestrele astupate, cu usile bine inchise, iata un edificiu in care nu strabate nimic din ceea ce se gindeste, se realizeaza sau se agita in literatura, in plastica, in critica. Exista – nu-i asa? – de bine, de rau, in cultura noastra actuala o miscare de idei, o serie de preocupari, citeva pozitii si directive. Teatrul nu le cunoaste. El isi duc
