Trebuie sa incep prin a spune ca nu am vazut reprezentatia de premiera a Istoriei comunismului…, n-am asistat la momentul artistic al lui Claudiu Bleont si nu pot spune nimic despre spectacol. Scriu din auzite, asadar, jurnalistic „acoperita“ de informarea din trei surse…
Scriu ca un om care si-a petrecut multe ore din viata, in ultimii ani, impreuna cu Razvan Penescu la teatru; un om care stie ca lui Razvan Penescu trebuie sa-i fi ajuns cutitul disperarii teatrale la os ca sa strige „huo“; si care afla, pe zi ce trece, ca cenzura spiritului critic face ravagii, iar acest spirit se atrofiaza pe masura ce teatrul autohton se degradeaza.
in scoala, viitorilor actori li se spune ca procesul e mai important decit produsul, ca munca, repetitiile, conteaza mai mult decit spectacolul; si nimeni nu le explica, mai apoi, ca ratiunea existentei unei arte, cum ar fi teatrul, e publicul, iar in absenta lui, munca lor e vinare de vint. Traind in cercuri strimte, in care e vorba despre praguri luate etc., artistul roman ajunge sa creada ca spectatorii exista pentru el si nu invers, ca publicul e o masa captiva destinata admiratiei perpetue, lipsita de dreptul la cuvint si care, de cele mai multe ori, vorbeste alte limbi decit jargonul stanislavskian, singurul cu drept de aparenta estetica.
Razvan Mazilu ii reprosa nu demult lui Liviu Ornea o serie de afirmatii critice cam in acelasi spirit cu discursul lui Claudiu Bleont: un matematician nu trebuie sa se bage in dans (ori teatru). Daca nu stii, taci… Oare asa sa fie?
intrebare: cum poti sa arati atita dezinteres, daca nu dispret, pentru modul de a gindi al omului caruia i te adresezi, caruia ii vorbesti, mai mult chiar, pe care-l intrupezi pe scena? Poate de-asta nivelul actoricesc al artistilor romani atinge de atitea ori nivelul impresionant al genunchiului broastei, din pricina faptului ca
