Într-o ţară politică în care aproape niciodată lucrurile nu sunt ce par a fi, unul sigur se apropie de definiţia condiţiei sale: Partidul Democrat, ca partid de Opoziţie.

De opoziţie anti-tăriceană, trebuie să precizăm. Cum a ajuns, totuşi, din câştigător al alegerilor din 2004 (conform schemei interpretate de Traian Băsescu) să basculeze direct în trenul advers?

Istoria Partidului Democrat este plină de întâmplări dramatice. S-a născut din coasta FSN-ului istoric, asumându-şi identitatea acestuia, la ruptura istorică din 1992, care a despărţit apele între liderii emblematici, Iliescu şi Roman. Autoconsiderându-se partea bună, reformatoare, a blocului, în contrapartidă cu cea conservatoare, devenită FDSN-PSDR-PSD, partidul s-a debarasat mai întâi de iniţialele devenite incomode, asumându-şi identitatea unui mic partid înghiţit pe nemestecate. Opoziţiea din anii 1992-1996 seamănă mult cu cea de acum, partidul împărţindu-se între ereditatea puterii şi actualitatea unei opoziţii singulare, „istoricii” necatadixind să-i considere pe oamenii lui Roman egalii lor întru apropirere a democraţiei. Lucrurile s-au schimbat radical la alegerile din 1996, când Roman s-a trezit în faţa unui scor electoral neaşteptat de ridicat. Un scor de care Convenţia Democrată avea nevoie ca de aer pentru a putea pune mâna pe putere. De aici-coaliţia liberalo-ţărănistă-social democrată (Cu-nescu) -democrată care a marcat „schimbarea”, cu incoerenţa şi incompetenţa a vreo trei guverne şi a unui mare număr de miniştri. Ca şi în exerciţiul 2005-2007, Partidul Democrat a făcut proba unui aliat rapace şi nedispus să împartă beneficiile guvernării cu nimeni. În guvernele Ciorbea şi Radu Vasile, cel puţin, PD-ul a fost elementul disturbator perpetuu, avându-l ca vârf de lance pe acelaşi Traian Băsescu, cel care a „trântit” Guvernul Ciorbea şi care i-a blocat la mantinelă pe ţărănişti în ap