Undeva, într-un sat de lângă Bizanţ, o familie de oameni bogaţi şi creştini de credinţă a primit în dar de la Dumnezeu o fată. În bucuria lor de tineri părinţi, aceşti oameni nu ştiau că fata lor va fi piatra de încercare pentru familia care-i dăruise trupul şi cale spre Dumnezeu pentru cei străini. A crescut ca oricare alt copil, cu joacă şi zâmbete inocente, cu bolile copilăriei, cu micile năstruşnicii şi dulcile pedepse primite de la mamă... Tihna bogăţiei din casa părintească a fost luminată de susurul rugăciunilor spuse dimineaţa şi seara sau la ceas de masă. Duminica, în ziua Domnului, familia copilei se aşeza la loc de cinste în biserica satului, alături de cei bogaţi şi respectaţi dintre săteni. Zilele călătoreau senine... Pacea lumească a familiei a fost însă încercată într-o duminică. La Liturghie, fetiţa, acum copilandră de zece anişori, aude pe Hristos vorbindu-i: „Cel ce voieşte să vină după mine să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie!“. O lumină mai puternică decât lumina a mii de sori a cuprins-o şi i-a trezit gândul şi simţirea că ea, mica fetiţă din satul Epivata, este chemată de Dumnezeu să-i fie mărturisitoare. Lumina aceea a fost cu ea până la moarte. Pe drumul către casă, fetiţa a văzut un om sărac, trist, încovoiat de griji. A scos hainele ei bogate, valoroase, şi i le-a dăruit în schimbul zdrenţelor purtate de acesta. Ajunsă acasă, fetiţa a intrat în odaie îmbrăcată în hainele de om matur, vechi, rupte, murdare ce atârnau peste corpul ei plăpând. Părinţii au rămas uimiţi. „Unde sunt hainele tale?“, „Le-am dat unui om sărac! Aşa m-a învăţat Hristos“ - vor fi vorbit părinţii şi copila. Au certat-o şi au bătut-o. Fapta s-a repetat. De câte ori pleca în sat sau la biserică şi afla vreun om sărac, fata îşi dăruia hainele cele bogate celor săraci. Certuri, bătăi, pedepse, toate au fost în zadar. Apoi, într-o zi, Hristos i-a dat