* PJ Harvey, White Chalk, Island, 2007
Fiţi vigilenţi. Evitaţi dezamăgirile. Nu vă lăsaţi păcăliţi de tuşele grunge pe care doamna Harvey le-a aplicat albumelor sale de la începutul anilor â90. Încercaţi să nu cădeţi în plasa domnului Nick Cave pentru că, la Stories from the City, Stories from the Sea, el şi domnişoara Harvey erau despărţiţi de mult. E drept că dumnealui şi-a lăsat amprenta inconfundabilă pe discurile fostei sale iubite, dar asta nu are nimic de-a face cu ceea ce avem aici. Cel mai bine ar fi să vă dedaţi unui exerciţiu pregătitor cum este tainicul şi bine camuflatul Uh Huh Her din 2004 şi să observaţi cum PJ Harvey se retrage din circuitul mediatic, îşi încheie cariera de prim-solistă bizară şi se ascunde, şi morocănoasă, şi plictisită, şi împăcată, după o perdea de nepăsare studiată. Ei bine, admiraţi-o cît de bine îi stă pozînd sictirită, împovărată de greutatea unor riff-uri de chitară la adăpost de indiscreţii şi de fani ocazionali. Înlăturaţi acum nervii de rigoare, năduful, exasperarea şi chitarele energice şi închipuiţi-vă o Polly Jean rămasă singură în compania pianului şi, eventual, a unei mandoline. În linii mari, cam aşa ar arăta portretul lui White Chalk. La prima ascultare este şi puţin derutant, la o a doua, inconsistent şi în răspăr faţă de tot ce a creat pînă acum, iar la o a treia, veţi descoperi că este acelaşi lucru care ni s-a oferit pe tavă dintotdeauna, doamnelor şi domnilor: unica, distinsa, irepetabila PJ Harvey. Vă propun să o aplaudăm cu căldură, nu de alta, dar este cît se poate de clar că ştie să cînte poveşti ca nimeni alta, indiferent de situaţie, de stil, de toane, tonuri şi tonalităţi. Prin urmare, ar fi de dorit să nu deplîngem absenţa oricărei recuzite electrice. Faţă în faţă cu simplitatea pianului, Harvey pierde din viteză, dar descoperă sunetele de catifea, îşi părăseşte verva, dar îşi regăseşte graţ
