» Undeva la marginea geografica a Romaniei se afla un loc miraculos, dominat de superlative care vin dintr-un trecut glorios: Oravita.
» Un oras inconjurat partial de munte, "ca o hora de piatra ce nu se stie cand a inceput ori cand se va sfarsi" – dupa cum afirma cu mandrie inginerul pensionar Gheorghe Cule.
Marginea geografica nu este insa totuna cu marginea istoriei, pentru ca aici a fost, mai intai de toate, o margine de lume, apoi o margine de imperii, iar astazi pare a fi o margine de timp, unde linistea a incremenit pentru vesnicie.
Ametitoarele serpentine de pe muntele Simion se-neaca parca in paraul Oravita, care strabate urbea cu acelasi nume. Trecem pe langa cele doua locuri de baraj, botezate "cel mare" si "cel mic", amenajate in prima jumatate a secolului al XVIII-lea pentru spalarea minereurilor aurifere si pasim in batrana asezare in care cladirile sunt insirate mai bine de 7 km de-a lungul raului. Privita de pe panta, reteaua stradala seamana cu o sira a spinarii. Din strada principala se ramifica, in dreapta si in stanga, stradute scurte pe care casele sunt asezate in trepte pana sub coama muntelui. Urmele trecutului, ce-au conferit "intaietate" urbei si pasnicilor ei locuitori, provoaca nostalgii si multe aduceri-aminte.
Lectia de istorie nepredata
Vechimea popularii acestor locuri este atestata de vestigii arheologice. Printre ele se remarca ramasitele unei locuinte voievodale fortificate, considerata a fi din secolele XII-XIV. Orasul s-a dezvoltat o data cu exploatarea si prelucrarea cuprului si aurului. In anul 1717, a devenit centrul coordonator al minelor din Banat, iar in 1718 aici s-a construit un cuptor inalt, pentru topirea minereurilor, cel mai vechi din Romania, care a marcat inceputurile siderurgiei banatene. Pentru asigurarea industriei cu personal calificat, in anul 1729 a luat fiinta
