S-a incheiat, duminica, Targul de carte de la Frankfurt, considerat cel mai mare din lume. El este insa si cel mai trist din lume, dintr-un anumit punct de vedere. Tristetea vine, in primul rand, din gigantismul sau, care creeaza un sentiment enorm de singuratate si de abandon in spatiile rezervate "micilor culturi". La Paris, Targul international de carte este organizat intr-o imensa si unica hala expozitionala unde toate tarile, toate culturile si toate editurile (mari si mici) sunt obligate sa coabiteze unele langa altele, sa se invecineze… De unde o anumita convivialitate, o forfota continua si o anumita dimensiune umana a targului, in sensul ca el este conceput la scara umana. La Frankfurt, tarile, editurile, culturile dispun de un spatiu expozitional infinit mai mare, dar sunt dispersate in mai multe cladiri, practic izolate unele de altele. La Targul de la Paris, dupa ce te-ai plictisit de o conferinta care are loc la standul Canadei, faci cativa pasi si vezi ce se intampla la americani, la mexicani sau la australieni. Cum distantele sunt mici, cum standurile sunt inghesuite unele in altele, informatia circula uneori aproape din gura in gura. Afli, de exemplu, ca Amélie Nothomb sau Mario Vargas Llosa tocmai acorda autografe si fugi sa-i vezi. La Frankfurt nu ai cum sa improvizezi, distantele sunt prea mari intre o "zona culturala" si alta, nu-ti vine sa te plimbi la intamplare printre standuri si carti, ci te informezi de la bun inceput unde este standul care te intereseaza si te duci glont acolo.
La Paris, datorita acestei "dimensiuni umane" in materie de organizare (intr-un spatiu unic) a targului, standurile deseori sinistrate ale micilor culturi au mai multe sanse de a fi descoperite de vizitatori. In plimbarile lor fara tinta, vizitatorii dau brusc peste standul Sloveniei, al Bulgariei, al Romaniei… Se mai uita, se mai opresc sa asculte vo