Presiunea externa Chiar daca tardiv, Biserica Ortodoxa Romana are astazi sansa nasterii unei dezbateri interne reglementate prin coduri etice specifice corpului eclezial. Prin aceasta afirmatie nu vreau sa cautionez regula standardelor duble si retorica "neamestecului in treburile interne". Daca ierarhia BOR poate primi salarizarea - deloc parcimonioasa - de la Ministerul Finantelor, atunci si relatia cu CNSAS trebuia sa functioneze pe principiul onestitatii si dialogului. Aceeasi presa libera care a relatat abundent funeraliile PF Teoctist merita altceva decat dispret superior sau comunicate evazive din partea departamentelor de comunicare ale Patriarhiei. Presiunea publica exercitata in ultimii ani in directia deconspirarii ierarhilor-turnatori exprima, asadar, o dorinta legitima. Dupa revolutie, o buna parte a societatii romanesti a sperat sa gaseasca in randurile inaltului cler figuri nepatate de complicitate in relatia cu PCR si organele sale represive. "Dreptate, ochii plansi cer sa te vada" - aceasta fraza n-a fost dintotdeauna un slogan. Seniorii infranti de dulaii comunismului si tinerele generatii nascute in libertate au vrut sa vada ca o institutie desprinsa de factorul politic este capabila de judecata sincera, limpede si dreapta. Reconcilierea tarii cu propriul trecut avea nevoie de modele. Daca Biserica Ortodoxa a fost, macar pentru o vreme, inamicul direct al bolsevismului, atunci respectul pentru martirii din inchisori cerea distantarea fata de miasmele delatiunii. Multi au asteptat - poate "stand stramb si judecand drept" - ca marturisirea publica a vechilor culpe sa apara intr-un mediu care aprofundeaza zilnic taina pocaintei si misterul iertarii. In fata acestor asteptari, deceptiile au fost indreptatite. Riscul ipocriziei In acelasi timp, discursul purgativ al societatii civile s-a dovedit adesea vulnerabil la ranchiuna si ipocrizie. In decorul mi