La un timp relativ scurt de la debut, Miruna Vlada ia distanta de „faza“ primei carti, in care punea, dupa cum marturiseste la bilantul revizuirilor lucide: „frustrari, teama, sete de senzational, ratare inscenata, poeme kilometrice, cu multa carne si dragoste de neinteles. si o feminitate sexualizata acerba din lipsa de repere. si din teama, repet. ca la un film de groaza cind afara tuna si e f. intunecat. si simti furnicaturi pe sira spinarii. dar totul e in mintea ta.“
„Feminitatea“ unei asemenea poezii nu putea fi decit unicolora, fara voaluri si nuante. Totul fusese vazut doar in alb si negru (insemnind in ambele extreme acelasi lucru: amoralul biologic), fara o poeticitate, necesara, a cotidianului, a eroticului si a trupului. Triumfa canibalismul, abjectia, comunicarea frusta, dar cu multe impuritati. Toate acestea au condus la autodistrugerea „poemelorextrauterine“, versuri care si-au programat singure o bomba lingvistica in interiorul lor. Rezultatul a fost o implozie a sensurilor in urma careia au ramas fumegind doar citeva sintagme de un expresionism spontan, mai degraba involuntar decit programatic. Era de asteptat ca o astfel de poezie, dupa ce (s-)a distrus, sa si construiasca ceva in loc. Dupa forta negativitatii urmeaza re-forma pozitivitatii, caci, odata valul demolarii trecut, ca o etapa probabil fireasca, literatura are nevoie sa respire si aer nepatologic.
De altfel, „poemele extrauterine“ isi scrisesera deja „testamentul“ in finalul volumului.
Cu toate acestea, pe clubliterar.com, autoarea semneaza manifestul „extrauterinitatii ca fenomen literar“ (Despre poezia feminina actuala). „Poemul extrauterin“ nu este, in acest context teoretic, decit o metafora a maternitatii maladive, a relatiilor sexuale anormale si a traumatizarii erotice, o punere in relatie (cu Frida Kahlo, Silvya Plath, Angela Marinescu), o explicit