Nu-mi aduc prea bine aminte cum arata Festivalul Dramaturgiei Romanesti (FDR) pe vremea anterioarei conduceri a Teatrului National din Timisoara, poate din cauza ca, inainte de venirea ca directoare a Adei Lupu si inzestrarea festivalului cu un selectioner (Cristina Modreanu), FDR, cu tot cu teatrul in sine, era mai mult un muzeu de suse adunate la-ntimplare. Dupa doua editii in actuala formula, Festivalul Dramaturgiei… a capatat, mai ales, meritul de a fi unul dintre extrem de rarele evenimente de acest soi cu o identitate, un profil distinct si precis.
Destul de mainstream ca „repertoriu“ (ar putea parea paradoxal termenul, avind in vedere ca mare parte dintre spectacolele invitate sint productii independente si „tineresti“, dar cine-si imagineaza ca nu exista mainstream in zona alternativa se amageste cu o utopie – sau distopie), dar e un festival de autor in aceeasi masura in care e si unul de autori, iar a cauta ceea ce constituie, la un moment dat, trend-ul dominant in materie de dramaturgie noua (o alta directie de explorat ar fi „reconfigurarea clasicilor“, daca teatrul romanesc ar fi cu adevarat interesat de asa ceva, ceea ce nu prea se vede; faptul ar putea functiona drept semnal de alarma pentru un spatiu cultural care trateaza textul de teatru ca fiind de uz unic, nereciclabil, extrem de perisabil intr-un timp scurt – asta condamna la o vesnica reinventare a dramaturgiei, ceva periculos in conditiile in care un corpus al acesteia abia incearca sa se formeze) nu e un viciu de constructie festivaliera.
Dramaturgie noua in cel mai acut dintre sensuri: in afara unei „dramatizari“ dupa Visul lui Mircea Cartarescu (autoare – Catalina Buzoianu), a montarii cu Jocul ielelor semnate de Claudiu Goga si a Ionesco-ului lui Dabija de la Odeon (e dramaturgia lui Ionesco romaneasca sau nu? – e o alta intrebare), sectiunea competitiva a FDR a
