Tradiţiile noastre care s-au păstrat vii şi neschimbate! Trebuie să recunosc că o astfel de expresie mă exasperează - mai ales dacă sînt pus în situaţia de a o comenta în faţa telespectatorilor, cum mi s-a întîmplat zilele trecute. Mă lasă la fel de perplex ca şi celelalte formulări din aceeaşi familie, precum adînc îngrijorata s-a schimbat ţăranul român? sau, complementar, din rărunchi oftata nici ţăranul nu mai e ce-a fost!... Mă exasperează şi mă lasă perplex cu atît mai mult cu cît aceleaşi personaje sînt cît se poate de conştiente şi vor povesti oricui vrea să le asculte despre schimbările dramatice ale societăţii româneşti în timpul comunismului şi despre răsturnările buimace ale tranziţiei. O societate întreagă se mişcă, se transformă pînă la a deveni de nerecunoscut, dar o jumătate a ei, ţărănimea, rămîne (sau ar trebui să rămînă) neafectată de aceste prefaceri de ansamblu, fiind (sau trebuind să fie) veşnic "vie şi neschimbată". Partea are deci - şi trebuie să aibă - altă soartă decît întregul. Cum aşa? - mă mai mir eu, apoi îmi trece.

Îmi trece deoarece încerc să caut un rost în această contradicţie elementară, să găsesc un sens mai profund în aceste exclamaţii de conversaţie superficială. Primul pas pe această cale este, probabil, acela de a realiza că cele două tipuri de afirmaţii fac parte din două filme diferite, că ceea ce poate fi spus împreună într-o succesiune narativă se află şi se mişcă, de fapt, separat, în două registre distincte şi complementare: ţăranii sînt o parte a realităţii; ţăranul este o metonimie a identităţii. Ţăranii se schimbă deci, firesc, cu ansamblul acestei realităţi, în timp ce Ţăranul trebuie să rămînă nealterat pentru a nu cădea în alteritate. Societatea, cu tot cu ţăranii ei, se mişcă în planul contingenţei sociale, vizibile şi cotidiene, cu toate vicisitudinile ei; identitatea ţărănească se află în registrul miti