Mi s-a povestit nenorocirea lor cu o nemeritată plasticitate. Cei care mi-aduceau la cunoştinţă cazul păreau obsedaţi de ideea de a-l face căt mai credibil, prin amănuntele oferite. Nici acum n-am să inţeleg de ce atăta grijă pentru credibilitate. Să ascundă ea cine ştie ce vinovăţii şi complicităţi?
Mi s-a povestit nenorocirea lor cu o nemeritată plasticitate. Cei care mi-aduceau la cunoştinţă cazul păreau obsedaţi de ideea de a-l face căt mai credibil, prin amănuntele oferite. Nici acum n-am să inţeleg de ce atăta grijă pentru credibilitate. Să ascundă ea cine ştie ce vinovăţii şi complicităţi?
N-am avut niciodată puterea să contemplu suferinţa. Iar cănd cei incercaţi de ea imi erau cunoscuţi ori chiar rude, aş fi dat orice ca să nu-i văd in clipele in care ii incerca durerea. Un asemenea coşmar a fost pentru mine povestea morţii violente a celor doi prieteni, căntăreţii iubirii, regăsirii şi morţii, Doina şi Ion Aldea Teodorovici.
ULTIMUL DRUM. Nu spun o noutate, reamintind că Doina şi Ion au plecat din casa mea, in acea seară, spre locul morţii. S-au văzut cu fiul meu, Andrei, cu care Ion a aranjat un imprumut derizoriu, pănă la marea lovitură pe care işi propuseseră şi erau siguri că o vor da, chiar din aceasta venind caracterul urgent al plecării. Aşadar din casa mea a inceput ultimul drum. Coincidenţa face ca tot in casa mea să fi ajuns prima veste despre cumplitul accident. Regretatul general Ion Eugen Sandu a primit de la Poliţia Ialomiţa, in zorii acelei zile de octombrie, informaţia că doi cetăţeni ai Republicii Moldova au fost zdrobiţi lăngă Coşereni, intr-un accident de circulaţie, in cursul nopţii. Cu surprindere, generosul general a citit adresa de pe actele lor de identitate: Strada Dionisie Lupu, nr. 84, şi a telefonat să se intereseze de ciudăţenia privitoare la adresă, unde el ştia că stă familia Adri
