» Privita uneori cu dispret, alteori cu invidie pentru ideea de libertate ce o inspira, satra a reprezentat secole in sir universul comunitatilor nomade de romi. Prezente frecvente in urma cu cateva decenii pe drumurile Romaniei, satrele s-au rarit in ultimii ani. Unele dintre ultimele astfel de asezari mobile pot fi gasite in zona montana a Banatului.

Jos de tot, sub coasta, licareste oglinda de argint a unei balti mai mult lunga decat lata. Pe fata apelor ei nemiscate, o lume de frunze cazute ii intuneca, pe langa maluri, limpezimea. Cerul insa ii albastreste partea de mijloc. Mai inspre miazazi, ea se prelungeste ca un gat si intra sub intunericul frunzelor, sangerat de moturile rosii ale trestiilor. Triste si ele in prag de noiembrie.

La marginea micului zavoi de plute si de salcii, rasare din pamant o satra, care aminteste de magia unui trecut apus in umbra de o jumatate de secol, cu corturile ei care se agata, ca niste cuiburi de randunele sub stresinile caselor, de micul val de pamant. Nimic nu le apara de scurgererea apelor de suprafata provenite din ploaia care nu mai conteneste sa cada de vreo trei zile si in campia Blahnitei.

Dis-de-dimineata, tainica liniste a zavoiului este cu totul tulburata de bataile regulate, parca programate, ale colii de arama sprijinite pe nicovala, lovita cu ciocanul de catre mesterul Gaman, respectand sacrul ritual mostenit de la stramosii lui indepartati ce-si pierd obarsia in negura vremurilor, pe meleagurile Pakistanului. Despre care nici caldararul, nici alt membru al satrei nu stiu sa-ti spuna nimic. Au mai ramas doar unele dintre obiceiurile si mestesugurile pastrate cu sfintenie de ultima generatie de nomazi caldarari care inca mai cutreiera satele Mehedintiului in speranta ca vor reinvia magia acelui trecut, precum si amintirile ce le deapana in usa cortului, atunci cand ziua se pierde-n noapte. Doar