Stefan BASTOVOI
Iepurii nu mor, editia a II-a revazuta,
Editura Polirom, Colectia „Ego.Proza“,
Iasi, 2007, 256 p.
Nu e un secret faptul ca tinarul scriitor basarabean Stefan Bastovoi, congener si prieten cu fratii Vakulovski si cu „fracturistii“ Dumitru Crudu si Marius Ianus, are o biografie cu adevarat romanesca. Fiu al unui profesor de filozofie ateu format la Leningrad si el insusi crescut in cultul marxism-leninismului triumfator, Stefan Bastovoi descopera mai intii (in adolescenta, dupa prabusirea U.R.S.S.) ca e roman, nu cetatean al Imperiului Sovietic, iar mai apoi – dupa consacrarea sa ca poet foarte interesant in Romania –, ca vocatia sa este aceea monahala. Cind, in 1999 (la virsta de douazeci si trei de ani), in urma unei revelatii, decide sa se calugareasca la manastirea Noul Neamt din Basarabia, sub numele de Savatie, Bastovoi lasa in urma studiile de filozofie incepute la Universitatea din Timisoara, trei insolite volume de poezie foarte bine primite de critica (Elefantul promis, 1996; Cartea razboiului, 1997; Pestele pescar – o poveste, 1998), o logodnica si virtualitatile/tentatiile unei vieti de mirean implinit. La literatura nu renunta insa.
Dupa 2000 publica doua romane cu totul neobisnuite in peisajul prozastic al zilelor noastre: Iepurii nu mor, la Editura Aula, in 2002, si Nebunul, la Editura Cathisma, anul trecut. Spun neobisnuite pentru ca, sub aparenta inselatoare a unei formule narative „simple“, cele doua carti tintesc spre un maximalism „(est)etic“ de veche traditie literara. Ma gindesc bunaoara la romanul rus de secol XIX – al carui univers fictional este bintuit de misticism, de tensiuni etice, de razvratiri metafizice. Formula lui Bastovoi include preocuparea dostoievskiana pentru abisal, pentru problematica raului sau pentru problematica mintuirii, laolalta cu simplitatea tacticoasa si ironi
