Festivalul Filmului de la Londra (LFF)

Cu cateva saptamani in urma, Nick Roddick publica in revista britanica "Sight & Sound" o analiza a cinematografiei romane, pornind de la o constatare facuta la fata locului, adica in Romania: "problema cinematografiei romanesti sta in starea dezastruoasa a cinematografelor din intreaga tara. Cluj, un oras universitar cu 260.000 de locuitori, are doar trei cinematografe functionale!". Desigur, aici pe malurile Tamisei, inteleg de ce criticul de film englez a fost socat: un oras echivalent Clujului, in Anglia, ar avea peste 20 de sali de cinema! Pe de alta parte, cred, totusi, ca Roddick a beneficiat de o situatie privilegiata: a fost la TIFF, deci a vazut cinematografele de acolo. S-ar fi ingrozit, pesemne, daca ar fi vazut infrastructura din alte orase universitare - de la Iasi la Timisoara! Dar, in toata experienta lui din Romania a fost si un lucru bun: pentru ca a fost la TIFF a vazut (in cele doar trei cinematografe) si filme si, mai ales, a vazut filme ale tinerilor nostri cineasti. Asa ca, articolul sau este consacrat unei ample analize a "promisiunilor estice" - cum le spunea el - mai precis, se ocupa de asa-numitul nou val-romanesc, neomitand sa arate si ceva si din radacinile lui.

Acum o saptamana si jumatate - mai exact pe 20 octombrie, la Festivalul Filmului de la Londra (LFF), acelasi Nick Roddick a fost amfitrionul unei discutii deschise pe acelasi subiect. Se stie, la un festival de film oamenii merg sa vada filme. E normal, si asa se obisnuieste, ca de aia e festival! Dar sa se plateasca bilet (8 lire jumatate!) si sa se intre in sala de cinema fara sa se vada film (si, implicit, ratandu-se si proiectiile care se intampla in paralel), ci doar oameni sporovaind intre ei, pe scena, asta e intr-adevar mai rar. La LFF discutii de soiul acesta au fost numai cateva: cele ale unor actori-vedete ca Ben Affleck