Neintălnirea cu Dobrin este ghinionul major al destinului meu, altfel prietenos. Imediat după ’90 l-am căutat pe "Prinţul" maidanului argeşean intr-un salon din Spitalul de Urgenţă "Floreasca", incercănd să repar orişicăt ireparabila soartă. I-am reamintit strania intămplare, iar el a zămbit amar şi a tăcut trist. Aşa cum o va face in vecii vecilor de acum incolo…

Timpul aproape că se tărăse in ultimele săptămăni, jucăndu-se săcăitor cu nerăbdarea mea nepărguită. Orele curgeau cu incetinitorul, iar somnul mă ocolea şugubăţ in nopţile acelea de aşteptare grea. Stăteam cu ochii pironiţi in tavan, ca nu cumva să adorm şi să visez vreun semn potrivnic. De teamă să nu intărzii la intălnirea cu visul nesperat, mă purtam ca un somnambul. Aveam douăzecişiunu de ani şi abia mă liberasem din armată. Eram un tănăr liber. Cam prea liber, din moment ce ratasem examenul la facultate, ademenit de chemarea irezistibilă a sirenelor incălţate cu ghete de fotbal. Nu le rezistasem neam şi le rămăsesem, măcar vremelnic, prizonier devotat şi supus. De şantierele patriei nici nu doream să aud, aşa că mă chinuiam să mă desprind din fundătura dilematică, fotbal sau carte. Din cazarmă plecasem decis să ajung student la Drept, dar ursitoarele imi rezervaseră altceva. La 1 iunie 1982, Dobrin trebuia să vină la Turnu Măgurele nu singur, ci cu campioana FC Argeş. Fachirul din Trivale, inegalabil şi inimitabil, urma să poposească in tărgul prăfuit de la marginea ţării, ce mai veste! Vă inchipuiţi ce insemna asta? Imaginaţi-vă că măine aţi da nas in nas cu Ronaldinho pe străzile prăpădite ale Făureilor... Intr-o vreme a incremenirii felurite şi indestructibile, vizita unui personaj ca Dobrin in micuţa urbe reprezenta un eveniment istoric. Părea mai degrabă vrăjitorie decăt realitate, o scamatorie demnă de iluzioniştii pişcaţi de geniu! Oraşul fierbea, răvăşit de miracolul c