Interesante dezbaterile referitoare la stabilirea salariului minim pe economie. Guvernul negociază pe două fronturi. Sindicatele, aşa cum ne-au obişnuit, ameninţă. Patronatele au prezentat contraoferta. Ministrul economiei şi finanţelor încearcă să liniştească apele. Nu prea convingător. La fel şi ministrul muncii, chiar dacă este incapabil să ofere un reper. Nici nu ar avea cum, deoarece partea guvernamentală este prinsă în proiecţia bugetară extrem de strânsă. De pe margine, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, îndeamnă la prudenţă, avertizând că şi aşa economia scârţâie, iar „butonarea“ cursului de schimb nu mai produce efecte în cosmetizarea datelor macroeconomice. Mai grav este că suntem în campanie electorală pentru Parlamentul European, iar „generalele“ vin în 2008 şi nu este prea plăcut pentru guvernanţi să aibă în stradă 1,5 milioane de protestatari, după cum au ameninţat sindicatele. Spectacolul este fumat. El este reluat an de an în aceeaşi regie. Se fac calcule, se refac şi apar până la urmă trei salarii minime, o invenţie românească în materie de salarizare. Şi, totuşi, această dezbatere aprigă scoate în evidenţă un lucru extrem de important. Piaţa muncii demonstrează cât de distorsionată este. Salariul minim a fost proiectat ca o formă de protecţie a unui grup defavorizat de angajaţi. Protejarea acelor salariaţi a căror calificare nu are căutare. În Spania, de pildă, 0,8% din totalul angajaţilor lucrează pentru un salariu minim, în Marea Britanie, doar 1,4%, iar în Malta - 1,5%, având un vârf de 15,6 la sută în Franţa. În cazul României, lucrurile se complică. Sindicatele avansează un procent alarmant. Potrivit acestora, 28 la sută dintre angajaţi trăiesc cu minimum pe economie. Adică 28 la sută dintre salariaţi sunt localizaţi în firme care fac eforturi de supravieţuire. Teoria patronului fără scrupule care câştigă averi pe spatele angajaţilor condamnaţi