Deseori am tendinta de a evalua cum stam atunci cind ma gindesc la programele de finantare in cultura si la pofta institutiilor culturale de a le incerca. Nu stiu, sincer, ce este in capul meu, pentru ca de fiecare data rezultatele dau cu minus si incerc sa-mi explic motivele, asta atunci cind nu ma enervez. Este simplu. Lucrurile se intimpla astfel pentru ca nu exista un sistem de comunicare eficient.
Dar pentru asta fiecare trebuie sa se mobilizeze cumva si nu este vorba numai despre cei care detin informatia, cit mai ales despre cei care ar trebui sa o serveasca. in plus, atunci cind exista informatie, nu exista interes, cind exista interes, nu exista sprijin managerial si, in ciuda programelor de pregatire profesionala virite pe gitul celui care trebuie sa primeasca, toate ideile si expertiza acumulate deraiaza in frustrare. Si mai sint unii care incearca, dar nu reusesc, ramin convinsi ca cineva le joaca feste, nu se duc pentru un control de rutina la corpul de cunostinte si renunta definitiv, ori cu lehamite ori cu usurare.
intr-un astfel de context labil sint unii care reusesc, mereu cam aceiasi, dar cu toate acestea destul de marginalizati si inca insuficient mediatizati. Nu veti ghici despre cine vorbesc pentru ca este o institutie descalificata in ochii specialistilor, asociata cu deviatiile bahice, cu pomelnice si cu relaxarile culturale de mina a doua. in primul rind de vina este o crisma neinspirata, departe de rafinamentul retinut al unei cafenele de muzeu cu staif, cu un miros de cultura underground cam sulfuros. Va mai spun despre aceasta institutie ca are unele cotloane din creierul sau care functioneaza, ca este activa si pariaza direct pe mize mari, europene. Da, pina la urma ati ghicit, este vorba despre Muzeul National al Literaturii Romane, aflat la a doua isprava in calitate de lider al unor proiecte cu finantare euro