Acum doua saptamini, dupa succesive vizionari in Statele Unite ale lui 4 luni, 3 saptamini… si ale altor filme romanesti recente, un cunoscut critic de film american (Michael Atkinson) scria pe blogul sau1 despre cineastul noului val ca aspira sa „stea in mijlocul unei bucatarii din clasa mijlocie, devenind cronicarul oamenilor si al banalei lor onestitati“ – ceea ce, pentru Atkinson, sint „scopuri nobile, dar nu destul cit sa faci o capodopera“.
Daca ar fi aparut in anii ’60, odata cu francezii, cehii, polonezii, maghiarii si sovieticii, spune Michael Atkinson, despre acest nou val romanesc am fi putut sa nu auzim deloc. Si s-ar putea sa aiba dreptate, cita vreme lui ii ramine straina miza esentiala a acestei cinematografii, nu atit estetica, pe cit etica: nu cu blockbuster-ele hollywoodiene se „razboiesc“ aceste filme, ci cu inertia, lipsa de reactie la provocare a unui spatiu public, ceea ce incearca ele sa instituie e un mod de negociere a relatiilor unei societati cu memoria sa (Revolutia, comunismul, practica avorturilor ilegale) si un prezent pe care-l percepe epidermic, fara capacitatea ori dorinta de a-l analiza. Reusita ori esecul, durabilitatea in timp a lui 432, a Mortii domnului Lazarescu, a Hirtiei albastre etc., in aceasta logica a eticului ar trebui cintarite, nu in cea a distantei pe care si-o iau fata de Gladiator sau Ce vraji a mai facut nevasta mea.
Traim intr-un spatiu artistic in siajul lui Brecht si al modului in care el a problematizat notiunea clasica de spectacol, al lui Guy Debord si al discursului sau despre alienarea lumii vechi, care ataca principiul insusi al spectacolului: noninterventia. Performance, arta in situ (site-specific), happening-uri, lucrarea de arta ca opera invizibila; arta contemporana – si teatrul odata cu ea – e una preponderent „relationala“, „ansamblul practicilor artistice luind drept punc
