Ma feresc mereu sa pun etichete gen ghiveci sau varza atunci cind intilnesc o carte greu de digerat, care poate fi inghitita doar cu un efort sisific de vointa si la sfirsitul careia ramii cu un fel de satietate gretoasa. Nu de alta, dar cele doua feluri de mincare sint deja mult prea cliseizat folosite pe post de judecati de valoare. imi place mai mult ideea de stufat. E o mincare grea si intangibila.
Nu oricine gateste un stufat bun. E arta mare si trebuie ceva experienta, ce sa mai zic de legumele din care se face!
Dar sa trec la subiect. Am avut saptamina trecuta cea mai bizara experienta din viata mea. Spun bizara si chiar asa trebuie citit. Am aflat despre mine ca sint, in ochii unui venerabil coleg de la muzeul la care lucrez, deja!!, de paisprezece ani, ca sint, nici mai mult nici mai putin, decit o „extraterestra“. Pentru el munca mea si a colegilor mei care fac proiecte este ceva de domeniul SF-ului. Lucru care nu ma deranjeaza citusi de putin, din contra, ma amuza si-mi da prilej de bancuri si bascalie pe seama diferentelor intre generatii. Cine in ce film este?, – continuu sa ma intreb, copiind, evident, limbajul foarte plastic uneori al pustilor de azi.
Ma deranjeaza, insa, profund, si am destule ecouri ca nu doar pe mine, faptul ca judecati de genul acesta, pur personale, apar intr-o carte care ar fi trebuit sa fie monografia muzeului. Monografia presupune un demers stiintific, din cite stiu eu, o tratare cit mai completa a unei anumite teme sau subiect, lucru care, dupa mintea mea, impune niste limite. Cel putin, sau in primul rind, niste limite ale interpretarii. O monografie, credeam eu, cere distantare si obiectivare si un discurs cit mai impartial, cit mai necontaminat si mai neimplicat. Mai mult, intr-o monografie autorul e discret, delicat, nu se (auto)subliniaza, nu se zugraveste agresiv, nu e auctor si nici macar