Ma ingrijoreaza faptul ca, desi nu sunt batrana, nu ma simt batrana si, din cate mi s-a spus (nu stiu daca sincer sau nu) nu arat batrana, am inceput sa cad si eu in capcana nostalgiei, evident domeniul predilect al persoanelor batrane.
Nu mai departe de zilele trecute, m-am surprins cu oroare spunand ceva de genul: "Pe vremea mea nu se intampla asa ceva. ..". Nici nu-mi iesisera bine cuvintele din gura ca m-am si vazut in capot matlasat, cu bigudele, pe bancuta din fata scarii, alaturi de alte gaste sexagenare-septuagenare, disecand vecinele mai tinere. Quelle horreur!, cum ar fi spus a mea strabunica, daca tot veni vorba de varsta a treia.
Oare asa o sa ajung si eu? O baba acra si paseista care o sa-i blagosloveasca pe cei tineri si o sa se refere mereu la vremurile de altadata? Sper din tot sufletul ca nu, pentru ca, din cate am remarcat, nu sunt singura persoana non-batrana care duce dorul unor vremuri mai simple si mai elegante (desi cu unele nu sunt familiarizata decat din povestile bunicilor si strabunicilor).
Mi-as dori sa revina vremurile in care copiii de 12 ani nu vorbeau in gura mare, dupa cursuri, despre sex, droguri si fumat; in care fetele tinere nu se simteau obligate, iarna, sa isi expuna zona dintre coaste si solduri, doar-doar le-o observa si pe ele vreun turist italian de varsta mijlocie si putere financiara medie; in care mancarea nu era cancerigena si nu trebuia sa ne ferim de parabeni, aluminiu, coloranti, conservanti, aromatizanti artificiali, legume sau fructe modificate genetic care sa ne transforme, probabil, la un moment dat, in versiuni moderne ale monstrului lui Frankestein; in care Bucurestiul avea mai multi copaci, cranguri si plante decat blocuri (in comparatie cu prezentul sufocant in care am ajuns sa ducem dorul balariilor); in care nu trebuia sa manuim telefoane mobile si fixe, Blackberry, laptopuri, faxuri, m
