Marturisesc: mi-au trebuit cativa ani ca sa inteleg realitatea puscariilor politice. Inainte de 1990, asa cum am mai scris aici, nu stiusem practic nimic despre existenta lor. Am aflat, ca multi altii, dupa revolutie, dar chiar si atunci a ramas, asa, un fel de poveste - dramatica, fireste, dar ca o relatare despre ceva indepartat si vag.
Am inceput sa am o imagine mai apropiata de adevar abia dupa ce s-au intamplat, in paralel, trei lucruri: am aflat cifre (realizand astfel dimensiunile apocaliptice), am citit marturii si am ajuns sa stau de vorba cu oameni care traisera asta. Ultimul prag a fost plonjarea in arhive, in perioada in care am lucrat la biografia lui Corneliu Coposu. Abia asa am inteles cu adevarat despre ce a fost vorba. Si, fireste, la fel ca in orice imprejurare asemanatoare - cunoscand, adica, lucruri despre care aveam motive sa cred ca nu sunt de notorietate - m-am straduit sa le impartasesc altora. Ca scriitor, ca ziarist, dar si, pur si simplu, ca om. Or, aici m-am impotmolit in ceva. Spun "impotmolit", si nu "lovit" sau "impiedicat", pentru ca era - si este - ceva fluid, vascos, nu un obstacol bine conturat, contondent. Aceasta consistenta dubioasa m-a impiedicat multa vreme sa inteleg cu ce ma confrunt. Oamenii (nu toti, dar multi dintre ei) cu care abordez subiectul sau ale caror pareri le aflu cumva - inclusiv din presa - au fata de detinutii politici ai epocii comuniste o atitudine rece si precauta. Nascuta, vizibil, dintr-o indoiala. La inceput am crezut ca aceasta vizeaza (doar) autenticitatea suferintelor. De altfel, chiar mi-a fost dat sa aud: "Nu stiu... e cumva... spune ca a trecut printr-un infern, dar uite ce bine arata!"
Abia recent am inteles ca mai e ceva, probabil mult mai puternic. Indoielile vizeaza nu atat suferintele, cat nevinovatia! Sigur - par sa spuna cei care se indoiesc - a fost ce-a fost, comunistii au fost
