Magdalena BOIANGIU
Şi oamenii de bine...
Acasă: cel de acasă e acelaşi de peste 50 de ani, îi port afecţiunea meritată de toate obiectele care m-au văzut îmbătrînind. A fost primul spaţiu al lecturilor libere, necontrolate, acolo citeam ce voiam, nu ce trebuia. După un timp, a devenit incomod şi nimeni din casă nu mai era preocupat de lecturile mele. Îi duc dorul de cîte ori părăsesc, pentru mai mult de cîteva ore, locuinţa. În lume: evit toaletele publice oricît aş suferi, locuri ale maximei incivilităţi produse nu de marţieni, ci de oameni absolut onorabili, cu o mare grijă faţă de înfăţişarea lor. Am verificat într-un vagon de dormit cu 20 de pasageri. Destinşi, cu propriile concepţii despre eleganţa la drum, vorbeau afaceri, împrumuturi, dobînzi. La plecarea din Bucureşti, toaleta era curată şi mirosea a dezinfectant. După Braşov - aproximativ trei ore de drum - totul devenise mizerabil: podeaua, colacul, pereţii - totul era brăzdat de murdărie, persistau înţepăturile dezinfectantului care nu izbuteau să acopere miasmele fetide ale materiilor împrăştiate peste tot. Dimineaţa, toaleta devenise un spaţiu interzis. Toţi pasagerii erau indignaţi şi înjurau revoluţia, politica şi pe "hoţii ăştia", îl regretau pe Ceauşescu (ca şi cum pe vremea lui toaletele publice ar fi fost curate), însoţitorul de la SNCFR participa la conversaţie.
Radu COSAŞU
Un spaţiu bătut şi el de gînduri
Problema, da, problema WC-urilor publice este una dintre cele imuabile ale României noastre dragi. Indiferentă la orînduirea de stat (pe gînduri sau pe vine), ea e curat apolitică şi profund intimă. Istoria ei sfidează cele mai obsedante decenii, dincolo de înfiinţarea ARLUS-ului în 1945 sau de "ştergerea diferenţelor dintre sat şi oraş". La sat şi la oraş, sub monarhie sau "sub comunişti", a coborî într-un WC public sau doar a-l căuta într-o gară constituie una
