Deja dezbaterea despre sistemul mixt versus sistemul majoritar pur nu mai seamănă a dezbatere raţională. Fiecare tinde să spună că sistemul promovat de tabăra proprie e perfect şi celelalte odioase. Dacă ţii cu Băsescu, tinzi să fii fan al sistemului majoritar. Dacă nu îţi place Băsescu, vrei menţinerea sistemului actual sau adoptarea celui propus de APD. Nu este bine. Trebuie să calmăm dezbaterea, altfel ne vom trezi cu cine ştie ce minune.

Două întrebări sunt esenţiale. Prima: care dintre cele două propuneri aflate pe masă este mai bună pentru România? Răspuns: nu există un sistem mai bun în sine. Amândouă au avantaje şi dezavantaje. Cel majoritar în două tururi (susţinut de Băsescu) duce la majorităţi solide şi avantajează partidele mari, în speţă PD şi PSD. Acesta este şi motivul pentru care insistă preşedintele asupra sa. Sistemul mixt (propus de APD, adoptat de guvern) nu duce la majorităţi clare, ca şi sistemul pe care îl avem acum. Cel mai bun exemplu este chiar situaţia din Germania, unde s-a ajuns la o mare coaliţie guvernamentală pentru că nici unul dintre partidele mari nu a putut forma guvernul. Aceasta este o posibilă slăbiciune a propunerii APD: poate prelungi instabilitatea politică. Spre deosebire de Germania, România nu are cultura compromisului pe politici guvernamentale. Din acest punct de vedere, sistemul propus de Băsescu are un plus: partidele mari obţin majorităţi limpezi.

Însă, acest avantaj poate fi contracarat printr-un neajuns major al propunerii lui Băsescu: excluderea partidelor mici şi pericolul creării unui spectru politic artificial. Cristian Pîrvulescu are dreptate când spune că nu trebuie să alegem un sistem electoral în funcţie de situaţia politică de moment. Amintiţi-vă de anii 2002-2003. PSD era instalat confortabil la putere, avea procente ameţitoare în sondaje şi alternativa la el era sinistră: următorul partid în p