Nu există antidot pentru reacţiile emoţionale la adresa unei colectivităţi determinate de faptele reprobabile ale unor membri ai acestora sau ai unor entităţi. În Statele Unite, ţară democratică prin excelenţă, japonezii stabiliţi pe coasta de vest de zeci şi zeci de ani au fost deportaţi în masă în timpul celui de-al doilea război mondial. La fel s-a întâmplat şi cu şvabii şi saşii din România, după terminarea războiului, care au luat în număr mare calea Siberiei, de unde cei mai mulţi nu s-au mai întors niciodată. După atacurile teroriste din 11 septembrie, un val de resentimente - unele chiar contondente - s-a revărsat asupra co-munităţilor islamice din America, dar autorităţile au reuşit să ţină lu-crurile în frâu.

Ce li se întâmplă acum românilor din Italia, nu este un lucru neaşteptat. El are chiar şi o logică interioară, determinată de acumularea, în timp, a unui bagaj de resentimente la adresa noilor barbari care au năvălit în peninsulă după deschiderea graniţelor blocului comunist. Că cei mai mulţi au venit din România, nu este întâmplător. Există o legătură de arhetip sentimental şi de limbă constituită de-a lungul istoriei, care a fa-vorizat această direcţie. Şi a mai favorizat-o ceva: nevoia italienilor de mână de lucru pentru operaţiuni pe care ei nu mai erau dispuţi să le facă, caracterizată prin costuri modice şi acceptări tacite. Noi am avut nevoie de ei aproape în aceeaşi măsură în care ei au avut nevoie de noi. Şi este o realitate faptul că majoritatea covârşitoare a românilor muncesc cinstit şi din greu pentru banii pe care-i câştigă, şi că angajatorii lor sunt cel mai adesea mulţumiţi de performanţe. Peste această stare de lucruri s-a produs un fenomen negativ: acumularea unui mare număr de ţigani, atraşi nu de ofertele de muncă, ci de disponibilităţile caritabile ale italienilor, sau de lipsa lor de prevedere. Cerşitul şi furtul sunt cutume