Stau şi mă întreb dacă ceea ce s-a întâmplat la Roma este chiar o întâmplare. Nu sunt, în general, adeptul teoriei conspiraţiilor, dar unele lucruri prea par cusute cu aţă albă. Precum acest scandal de la Roma care este pe cale să inflameze întreaga Uniunea Europeană.
Destinul european al României este cel puţin unul curios. Situată la graniţa imaginară dintre Occident şi Orient, ţara noastră a avut probleme de adaptare mai în tot cursul istoriei sale. După o ocupaţie romană de peste un secol, după victoria lui Traian (celălalt), când teritoriul nostru de azi a devenit pentru prima dată unul aparţinând în mod cert de conţinut, Aurelian a decis retragerea trupelor sale la sud de Dunăre, considerând fluviul o linie de apărare mai eficientă pentru imperiu. Revenirea noastră a fost lungă şi plină de cazne şi de frustrări. După Revoluţie am avut probleme în a fi admişi în Consiliul Europei din cauze mineriadelor. În NATO am intrat cu „valul următor”, când organizaţia deja îşi pierduse din importanţă în faţa noilor coaliţii. În Uniune am intrat de milă – de silă, mult înainte de a fi îndeplinit criteriile, datorită mai ales unei conjuncturi în care lăsarea noastră pe dinafară ar fi creat acesteia probleme mai mari decât admiterea.
Aproape întregul nostru parcurs postrevoluţionar a fost însoţit de ample companii de culpabilizare – cărora, să fim sinceri, le-am oferit mai întotdeauna pretexte. Dar de fiecare dată s-au insinuat elemente care ne-au trezit suspiciuni. Nu mai departe de episodul de la Tg. Mureş, din martie 1990, când o echipă de filmare irlandeză a ajuns acolo tam-nisam, fără nicio logică – dacă o exceptăm pe aceea de a oferi o imagine complet falsă despre ce s-a întâmplat acolo. Gândul mă duce mai departe, direct la Roma, unde incidentul – nefericit, după cum o arată ultimele cercetări – generat de Mailat a fost practic pregătit de o campanie de pre