FNT a intrat in linie dreaptă. Pănă la a trage linia finală, alegem două spectacole oarecum din aceeaşi paradigmă: "Inimi cicatrizate" şi "Totul e deşertăciune".

FNT a intrat in linie dreaptă. Pănă la a trage linia finală, alegem două spectacole oarecum din aceeaşi paradigmă: "Inimi cicatrizate" şi "Totul e deşertăciune".

In viaţa asta terestră e vorba (mai ales) despre alegeri. Te uiţi in urmă şi vezi dacă ai ales bine ori ba. In ceea ce priveşte "Inimi cicatrizate", spectacolul lui Radu Afrim, pus in scenă la Teatrul de Stat din Constanţa, pot spune cu măna pe inimă (cicatrizată uneori…) că alegerea a fost bună.

REMEMBER. Sigur că, nostalgic al unei adolescenţe inecate-n lecturi capitale, memorabile, Afrim şi-a conceput spectacolul ca pe-o duioasă aducere-aminte a celui care a fost Max Blecher, pe nedrept uitat de cei care găndesc (?) manuale şi alte istorii ale literaturii romăne. Ce i-a ieşit a fost mult mai mult decăt atăt. "Inimi cicatrizate" e genul de spectacol după care n-ai chef să intălneşti pe nimeni in drumul pe care-l faci singur, pe jos, pănă acasă. Vorbesc in numele meu, nu al unor vecini de fotoliu, care s-au oripilat cănd personajele infirme se chinuiau să facă dragoste pe gutiere ori care şi-au etalat sonor, cu replici de genul "In sfărşit, portocala!…", profunda cunoaştere a textului lui Blecher… Partea bună - pentru ei şi pentru regizor - e că, oricum, viziunea lui Afrim nu i-a lăsat indiferenţi.

MOMENT INTENS. Nu voi povesti piesa. Nici spectacolul. Il voi cita pe Radu Afrim: "«Inimi cicatrizate» e o carte a adolescenţei mele. Imi rămăseseră in memorie mai ales exterioarele, escapadele bolnavilor intinşi pe gutiere, in ghips, pe plaja pustie, marea, toamna cu plecarea turiştilor, adică tot ceea ce părea imposibil de urcat pe scenă. Am avut şi eu cu actorii destule escapade pe plaja pustie (am