Se poate citi Raymond Aron in bucatarie sau in troleibuz? Se poate gindi, simti, medita sau, de ce nu, iubi chiar si in cele mai potrivnice locuri sau dificile momente de viata? Se poate orice, nu doar dupa Auschwitz, ci si dupa un divort extenuant, dupa o concediere sau un deces, dupa o boala invinsa sau dupa ani grei de detentie. Cititul ca forma de supravietuire.
Ca sintem mai de dreapta sau supusi ispitelor stingii, mai conservatori dupa o anume – care? – virsta sau mai revolutionari la adolescenta. Trec peste mitul lui Guevara, dar toata vinzoleala asta cu Chavez si Evo Morales prin America de Sud ma uluieste. De ce? Pentru ca profesionistii politicii si intelectualii se joaca si se lupta pe te miri ce, iar marile multimi traiesc la limita disperarii. Raymond Aron ma face sa regindesc si judec un intreg trecut. O carte, doar o carte, te poate face sa plonjezi in lumi ce exista cu adevarat.
Ii citisem cu ani in urma voluminosul volum de Memorii – nu l-am vazut prin librariile postdecembriste – luat cu imprumut de la Liviu Antonesei, un intelectual iesean de prima mina, putin cunoscut pentru ca nu apare la televizor – si eram impresionata de acuratetea cu care isi exprima ideile si punctul de vedere. Nu intru in prezentarea recentului volum Opiul intelectualilor, aparut la Editura Curtea Veche, intr-o traducere nuantata si flexibila, semnata de Adina Dinitoiu, ci vreau sa punctez faptul ca delicatele si gravele dispute ideologice sint cumva banalizate si vulgarizate la noi din pricina mahalagismului ce face ravagii. Mai ales in ultimii doi ani. Ce stinga sau dreapta sa mai fie in disputa cind combatantii sint din aceeasi clasa, cu rare exceptii care, din pacate, nu fac norma si dau tonul unor dispune jenante. Si televizorul care ni-i viri in casa si rontaie din timpul nostru limitat. Revin la ideea ca lecturile pot fi un bun antioxidant p
