Se stie, dupa disparitia unui scriitor, fie el cit de cunoscut si de important, urmeaza o perioada de timp care poate dura multi ani, perioada de tacere, de „doliu“, cum se spune. Nu stiu cum poate fi explicata, dar am observat-o si eu, in multe ocazii, cu o oarecare stupefactie. Asa se intimpla si cu posteritatea lui Laurentiu Ulici; imi permit sa scurtez ceva din acest „doliu“ prin cele citeva cuvinte.
Probabil ca e important sa amintesc „lumii literare“ de astazi ca, timp de 18 ani, daca nu gresesc, Laurentiu Ulici a tinut rubrica „Prima verba“ la Romania literara – ceea ce face ca aproximativ 900 de scriitori sa fi avut parte de un prim gest de receptare, pentru ei de o insemnatate pe care nu mai trebuie sa o explic. Dintre toti acesti debutanti, Ulici a selectat si a alcatuit trei volume (’74, ’78, ’92), pe care nu le am in fata, alcatuite din „promisiuni“; as fi curios care dintre cei alesi au confirmat „pronosticul“ criticului. Era acesta un fel de asumare mai fatisa a riscurilor pe care fiecare critic (nu e asa?) le are in fata unei opere – Laurentiu optase pentru anticipare: era un fel „natural“ al lui de a fi, al vocatiei sale literare, sau semnul unui orgoliu mai mare decit a lasat sa se vada? Caci daca ar fi sa ne intrebam pentru ce a trait Laurentiu Ulici, in primul rind, raspunsul ar fi, cred, fara dubiu: pentru literatura.
Am insa in fata volumul sau postum, intitulat Mitica si Hyperion, un volum compozit a carui alcatuire diversa, dar urmind oarecum proiectul autorului surprins de intrarea fortata (si pentru multi impresionanta) in lumea cealalta, arata destul de mult varietatea preocuparilor sale din anii de dupa ’89, arata calitatea scrisului sau, direct, necomplezent, de o politete clara si decisa, strecurind uneori si putina ironie, niciodata sarcasm. Spiritul sau politicos, citadin si deloc arogant se poate masura si in
