Capacitatea de previziune politica, dar mai ales economica si sociala, a guvernantilor acestei tari este uluitoare. Chiar daca solutiile le sint puse sub nas, politicienii si functionarii de rang inalt se comporta ca lenesul mort de nemincare din cauza faptului ca-i era lene sa manince. Problema sociala a romilor sau a saraciei extreme a unor comunitati de pe tot cuprinsul tarii nu este noua. Cel putin nu este noua pentru organizatiile neguvernamentale si media care au semnalat si iar semnalat mizeria in care isi duc viata comunitati intregi.

Mai mult, ONG-urile au pus mina si au atras fonduri pentru astfel de comunitati uitate de lume si de Dumnezeu. Au adus bani, au intervenit, au dezvoltat solutii, adevarate laboratoare de experimente sociale (intr-un sens cu totul pozitiv), au importat solutii de afara, au inovat, au inregistrat rezultate excelente, dar la scara redusa si proportional cu finantarile punctuale, si totusi prea putine, pe care au reusit sa le acceseze cu banii europenilor si in special cu cei ai olandezilor, norvegienilor sau ai altor nordici. Experientele s-au pierdut in timp, neasimilate, si-au pierdut esenta, mecanismele dezvoltate local au fost inghitite de realitatile zilnice ale saraciei. Banii importanti pentru comunitatile de romi care au venit de la UE au fost papati de diverse ministere in frunte cu cel al Educatiei, el insusi un minister-mamut, exemplu de birocratie, esec si ineficienta.

Marea problema, perpetua problema a politicilor sociale din tara cu care se mindrea Ceausescu si cu care ne este rusine noua, este ca nu au existat cu adevarat politici sociale de evadare din saracie, ci patetice pomeni, de cele mai multe ori pur electorale.

Exact ca in proverbul chinezesc cu pestele: in loc sa-i dai omului unul, mai bine invata-l sa-si prinda singur mai multi. Guvernele, toate, au avut fel de fel de prog